Ortodoxie ☦

Apoi sufletul i s-a întors în trup şi a înviat. Atunci a aflat Gundafor că Toma i-a zidit cu adevărat un palat, dar nu pe pământ.

Astfel au crezut în Hristos, ei şi mulţime de popor, fiind botezaţi în cetatea Taxila.

Sfântul Apostol Toma a fost adus apoi, în chip minunat, la Ierusalim, acolo unde se adunaseră toţi Apostolii pentru prohodirea Maicii Domnului.

Din îngăduinţa lui Dumnezeu, Apostolul Toma a sosit cu trei zile mai târziu.

El însă a văzut-o pe Născătoarea de Dumnezeu pe când era ridicată la ceruri cu trupul, primind de la ea, spre încredinţare, cinstitul ei brâu.

Ajuns la Ierusalim, Toma a cerut să fie deschis mormântul Preacuratei, care acum era gol, dovedind şi celorlalţi Apostoli mutarea la cer a Preasfintei Fecioare.

Întors în India, Sfântul Toma a mers şi în ţinuturile dinspre miazăzi, ajungând în anul 52 la Muziris, pe coasta de Malabar, săvârşind minuni şi botezând pe mulţi, rânduind preoţi şi întemeind biserici.

De acolo a plecat spre coasta de răsărit a Indiei, unde a adus pe mulţi la Hristos, săraci şi bogaţi.

Tradiţia creştinilor indieni arată că Apostolul a întreprins o călătorie misionară şi în China, de unde s-a întors la Mylapore, în sud-estul Indiei.

În cele din urmă, în anul 70, împăratul Muzdie (Misdeu), mâniat pentru creştinarea soţiei şi a fiului său, a poruncit uciderea Sfântului Toma, în afara cetăţii.

Astfel a primit Apostolul moarte martirică, fiind străpuns cu suliţele.

Mormântul său de la Mylapore (lângă oraşul Chennai, în sud-estul Indiei) este până azi loc de pelerinaj.

Cea mai mare parte a moaştelor sale au fost mutate la Edesa Mesopotamiei în anul 232.

Astăzi capul Sfântului Toma se află în Mănăstirea ortodoxă din insula Patmos (Grecia), iar alte părţi din moaştele sale se păstrează în oraşul Ortona din Italia.

În Biserica Ortodoxă pomenirea sa se face la 6 octombrie şi în prima duminică după Paşti.

https://t.me/Acatiste/205

Sfântul Apostol Toma s-a născut în cetatea Paneada (numită şi Cezareea lui Filip), din Galileea.

Numele de Toma, în limba aramaică, înseamnă geamăn, ca şi cel de Didymos în greacă.

El L-a cunoscut pe Mântuitorul, a crezut în El şi L-a urmat. Nu era un cărturar, dar el aducea lui Hristos un suflet cinstit şi curajos, care-L putea iubi până la moarte.

Drept aceea, a şi fost el ales de El şi numărat între cei 12 ucenici. Sfântul Evanghelist Ioan aminteşte despre Toma spunând că, după moartea lui Lazăr, Apostolii Îl roagă pe Mântuitorul să nu se întoarcă în Iudeea, unde, cu puţin mai înainte, fusese ameninţat să fie ucis cu pietre, dar Apostolul Toma arătând ascultare şi dragoste jertfelnică pentru Domnul, zice: „Să mergem să murim şi noi împreună cu El!” (Ioan 11, 16).

În seara Cinei celei de Taină, când Iisus spune „Unde Mă duc Eu voi ştiţi; şi ştiţi şi calea”, Apostolul Toma întreabă: „Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea?”, iar Iisus îi răspunde: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine!” (Ioan 14, 4-6).

Aceeaşi Evanghelie vorbeşte, apoi, de îndoiala lui Toma, de a crede că Domnul a înviat din morţi cu trupul, după ce toţi ceilalţi Apostoli i-au spus că Domnul a fost văzut de ei toţi înviat şi că a vorbit cu ei.

Toma, nefiind de faţă în ceasul acela, le-a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).

Din rânduiala lui Dumnezeu, îndoiala aceasta a dus la sporirea cu şi mai multă putere a credinţei în Învierea lui Hristos.

După 8 zile, ucenicii fiind adunaţi în acelaşi loc şi fiind şi Toma cu ei, S-a arătat iarăşi Domnul înviat şi a zis lui Toma: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27).

În acest chip, cu şi mai mult temei s-a propovăduit Învierea Domnului, că El, adică, nu cu alt trup, ci cu acelaşi trup al Său, cu care a pătimit şi a murit, cu acela a şi înviat, deschizând, astfel, lumii şi nouă tuturor, calea mântuirii şi a învierii.

După Înălţarea la cer a Domnului şi după Pogorârea Duhului Sfânt, Sfinţii Apostoli, trăgând la sorţi încotro să propovăduiască fiecare, Sfântului Toma i-a căzut sorţul să meargă în India.

Mâhnindu-se el că era trimis la nişte popoare atât de îndepărtate şi sălbatice, i S-a arătat Domnul în vedenie, întărindu-l să îndrăznească şi să nu se teamă, făgăduindu-i că va fi cu el.

În anul 37, la cererea regelui Avgar al V-lea al Edesei, Apostolul Toma a trimis acolo pe Sfântul Tadeu, întrucât el, alături de Apostolul Bartolomeu, a mers spre a evangheliza cetatea Ninivei, din Persia.

Apoi, a rânduit Dumnezeu că împăratul indian Gundafor (Gondofares al IV-lea Sases), care stăpânea Imperiul indo-part (în Pakistan şi nord-vestul Indiei), vrând să zidească palate după modelul celor din lumea grecoromană, a trimis pe un negustor, Avan cu numele, ca să caute un meşter iscusit la aceasta.

Atunci Domnul Iisus i-a poruncit lui Toma în vedenie să meargă cu Avan în India. În drum spre India, Sfântul Toma a săvârşit o seamă de minuni, aducând multe suflete la Hristos.

Ajungând la curtea împăratului Gundafor, acesta i-a dat mult aur ca să-i construiască palate măreţe, dar Apostolul a împărţit aurul la cei săraci, propovăduind zi de zi Evanghelia.

După o vreme, împăratul, văzând că nu s-a zidit nimic, l-a întemniţat pe Apostol şi pe negustor cu gând să-i dea la moarte.

Dumnezeu a rânduit însă ca fratele împăratului să moară, iar sufletul lui să vadă palatul pe care Toma îl zidise în ceruri, prin milostenie.

În anul 1841, când s-a restaurat osuarul Mănăstirii Vatoped, lucrătorii au aflat osemintele unui călugăr ce stătea în genunchi.

El ținea cu amândouă mâinile la piept o icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Mulțumind lui Dumnezeu pentru acest eveniment minunat, pe 5 octombrie părinții Mănăstirii au adus sfintele lui moaște în biserică și au săvârșit priveghere de toată noaptea.

Fără a ști numele acestui vas sfințit al lui Hristos, l-au numit Evdochim („vrednic de cinste”).

Multe minuni s-au săvârșit și se săvârșesc prin intermediul acestor sfinte moaște.

Primul tămăduit a fost un monah bătrân de la Colciu, care vreme de cinci ani fusese paralizat și care s-a vindecat îndată.

Chiar și azi se pot citi următoarele cuvinte, săpate în racla de argint cu moaștele lui:

„Această raclă s-a făcut pentru cinstitul cap al Sfântului Evdochim de către monahul Gavriil, pe care Sfântul l-a vindecat de o boală cumplită”.

În conformitate cu o anumită tradiție orală, Sfântul Evdochim a fost identificat cu Sfântul Sava Vatopedinul, nebunul pentru Hristos, care a trăit în secolul al XIV-lea.

Pomenirea sfântului Evdochim se face cu priveghere în fiecare an, pe 5 octombrie la mănăstirea Vatoped.

Ce ne împiedică să iubim?

Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.

Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac.

Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.

Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El e bun cu cei nemulţumitori şi răi.

Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este (Luca 6, 31-36).

Ce vorbe uimitor de simple! Sunt atât de fireşti, încât atunci când omul le aude pentru întâia oară se simte chiar stingherit: Cum de nu m-am gândit la asta până acum?

Tot ce este mare este simplu şi toată învăţătura lui Hristos e neasemuit de simplă. E îndreptată către oamenii cu inimi simple; au primit-o cei mai simpli pescari din Galileea, care au devenit luminători ai întregii lumi.

Orice cuvânt al lui Hristos e simplu şi uimitor de accesibil. Toată învăţătura Lui parcă s-ar înţelege de la sine şi totuşi, ce departe stă viaţa noastră de împlinirea acestora!

Nu ne purtăm la fel cu toţi oamenii. Faţă de cei mai apropiaţi (soţia, copiii) ne purtăm potrivit poruncilor lui Hristos. Cu cei pe care îi socotim depărtaţi sau străini nu ne purtăm astfel.

El cere însă ca noi să-i iubim şi pe vrăjmaşi. E foarte greu. A-i iubi pe vrăjmaşi se deprind cei ce au inima curată, care Îl iubesc cu toată inima pe Dumnezeu şi urmează poruncilor Lui, cei în care sălăşluieşte Duhul Sfânt.

Doar cei ce s-au deprins să îi iubească pe cei care-i urăsc, să-şi iubească vrăjmaşii, i-au biruit pe aceştia – cu binele şi cu dragostea.

Mila şi împreună-pătimirea sunt însuşirile de temelie ale dragostei. Cine are dragoste, are şi milă şi împreună pătimire: nu poţi să iubeşti fără să suferi cu cel iubit.

Un asemenea om nu poate să nu facă binele celor care au nevoie de el şi-l face fără să aştepte recunoştinţă, fără să aştepte să i se răsplătească pe măsură.

Din dragostea curată izvorăşte milostivirea, așa împlinesc adevăraţii creştini aceste porunci: dau împrumut celor de la care nu se aşteaptă să mai primească înapoi, fac tot felul de fapte bune.

Domnul cere să nu aşteptăm nimic în schimb pentru binele făcut şi ne făgăduieşte marea plată a veşnicei bucurii, spunând că vom fi fii ai Celui Preaînalt.

Hristos spunea despre Înfricoşata Judecată că drepţii vor fi îndreptăţiţi doar pentru faptele dragostei: fii ai Celui Preaînalt se vor numi, vor străluci ca stelele pe cer.

Cei ce dragoste nu au, cei ce nu fac faptele milostivirii, se vor numi fii ai diavolului şi vor fi chinuiţi în veci împreună cu el.

Dragostea este împlinirea a toată legea (Romani 13, 10). Milostivirea e toată legea lui Hristos, fiindcă ea vine din dragoste. Mare e această lucrare!

E scopul întregii noastre existenţe. Am fost făcuţi ca să ne apropiem de El duhovniceşte. Trăim ca să devenim fii ai Celui Preaînalt, să ne desăvârşim.

Mergeţi prin uşa cea îngustă, pe calea cea pietroasă şi spinoasă, fără a vă teme de pătimiri, fiindcă ele nasc binele. Cel care pătimeşte devine slobod de egoism, liniştit, blând, plin de dragoste.

Să mergem pe calea necazurilor, împlinind toate poruncile lui Hristos. Prin neobosite rugăciuni şi post intrăm în Împărtăşirea cu El, fiindcă Duhul Sfânt poate sălăşlui doar într-o inimă smerită.

Să agonisim blândeţea, smerenia, şi atunci va veni și dragostea. Neîncetată să fie rugăciunea ca El să curăţească inimile de răutate și să ne dea marile virtuţi creştineşti: blândeţea, smerenia și dragostea.

Doamne, dă-mi sfânta dragoste, învaţă-mă să iubesc toţi oamenii: şi pe cei de aproape şi pe cei de departe şi pe cei credincioşi şi pe cei necredincioşi, precum Tu, Doamne, ne iubeşti pe noi, pe toţi, păcătoşii şi ticăloşii. Amin.

Sfântul Luca al Crimeei, 15 octombrie 1944

@Ortodoxie ☦

Părintele Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan, spunea că cele duhovnicești sunt asemenea undelor radio.

Dacă ești posesorul unui aparat, găsești pe diferite frecvențe variate posturi de radio. Cel ce nu are aparat nu poate "percepe" mulțimea undelor radio care strabat atmosfera.

Același raport este între oamenii duhovnicești și oamenii firești. Acest fapt este întărit și de spusele Sfântului Apostol Pavel:

"Omul firesc nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie și nu poate să le înțeleagă" (I Corinteni 2, 14).

Să-L rugăm deci pe Domnul nostru să ne ajute și pe noi să devenim oameni duhovnicești și să ne dezlipim de omul vechi, cel firesc, lipindu-ne de omul cel nou format din purtarea Sa de grijă!

@Ortodoxie ☦

Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae


Viața: https://t.me/VietileSfintilor/1377



Acatistul: https://t.me/Acatiste/1410



Rugăciune: https://t.me/rugaciuni/911



Documentar TVR: https://youtu.be/0n0yZXMhFdw



@Ortodoxie ☦

Sfântul Sfințit Mucenic Ciprian mai era numit și Magul sau Vrăjitorul. În timpul împăratului Deciu (249-251) locuia în Antiohia (între Siria și Arabia).

Părinții lui erau păgâni și superstițioși. Încă de mic a fost inițiat în tainele păgânismului, iar la vârsta de 10 ani lua parte la aducerea jertfelor pe Muntele Olimpului (Grecia) unde se credea a fi și locuința zeilor.

De aici a mers în Argos (Grecia), în Frigia (Asia Mică), în Egipt și Chaldeia unde a învățat științele magiei și astrologiei, ajungând un cunoscut vrăjitor al timpului său.

În Antiohia, se afla și Sfânta Muceniță Iustina, fiica preotului păgân Edesis și a soției sale Kleonida. Iustina, auzind pe diaconul creștin Prailie vorbind despre Hristos unor oameni, a crezut și s-a alăturat Bisericii lui Hristos.

În cele din urmă au primit și părinții ei botezul. Un tânăr din Antiohia, Aglaid, văzând frumusețea Iustinei, încerca în orice fel să o ia de soție.

Însă iubirea Iustinei pentru Domnul nostru Iisus Hristos era prea mare ca Aglaid să reușească să o convingă. El a cerut ajutorul vrăjitorului Ciprian care a încercat s-o ispitească pe Iustina, însă a fost în zadar.

Ciprian și-a dat seama de puterea Crucii Mântuitorului Iisus Hristos și de faptul că s-a înșelat. Luând cărțile vrăjitorești ca să le ardă, s-a dus la Episcopul Antim și căindu-se, a fost botezat de către acesta și ridicat în treapta de diacon, preot și apoi Episcop.

Sfânta Muceniță Iustina a fost ridicată în treapta de diaconiță. Fiind aduși de către păgâni în fața guvernatorului Evtolmie, sunt supuși supliciilor, scăpând de fiecare dată nevătămați.

De aceea, guvernatorul îi trimite în Nicomidia la împăratul Diocleția care îi condamnă la moarte prin sabie, osânda fiind împlinită pe malul râului Galus de lângă Nicomidia.

https://t.me/Acatiste/199

Pe 1 octombrie Biserica Ortodoxă prăznuiește Acoperământul Maicii Domnului.

În zilele împăratului Leon cel Înţelept (886-912), în Constantinopol, spre duminică, făcându-se priveghere de toată noaptea în cinstita biserică a Vlahernei, întru slava Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, la patru ceasuri din noapte, Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, împreună cu ucenicul său, fericitul Epifanie, şi-au ridicat privirile şi au văzut pe Împărăteasa cerului, pe Acoperitoarea a toată lumea, pe Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, stând în văzduh şi rugându-se pentru lume.

Ea strălucea de lumină ca soarele şi acoperea poporul cu cinstitul ei omofor, fiind împreună cu oşti cereşti şi cu mulţimea de sfinţi, care în haine albe şi în cucernicie stăteau împrejurul ei.

Între toţi sfinţii care s-au arătat în biserică împreună cu Prea-curata Fecioară, doi erau mai aleşi: Sfântul Ioan Înaintemergătorul, că altul mai mare decât el nu s-a născut între cei născuţi din femeie, şi Sfântul Ioan Evanghelistul, pe care îl iubea Iisus şi care s-a rezemat pe pieptul Lui.

Pe amândoi rugătoarea noastră, Fecioara Maria, i-a luat cu ea la rugăciunea cea pentru noi, ca pe unii ce au multă îndrăzneală către Hristos, ca prin ajutorul lor să plece mai degrabă pe Dumnezeu spre milă, pentru că mult poate rugăciunea stăruitoare.

A stat Preacurata Fecioară între aceşti sfinţi precum chivotul între heruvimi, precum scaunul Domnului Savaot între serafimi, precum Moise cu mâinile întinse între Aaron şi Or; iar, prin rugăciunea ei, Amalec cel nevăzut a căzut cu toată stăpânirea şi puterea sa cea întunecată.

Deci să ne aducem aminte de prea mărita ei arătare, mulţumindu-i pentru milostivirea sa şi cu tot dinadinsul s-o rugăm, acum şi întotdeauna să ne acopere pe cei care avem nevoie de Acoperământul ei, de vreme ce, fără sprijinul ei, nouă, celor ce întotdeauna mâniem pe Dumnezeu, nu ne este cu putinţă a trăi, pentru că, greşind mult, cădem sub multe certări, după cum zice Scriptura: „Multe sunt bătăile păcătosului” (Psalmul 31, 11).

Prorocul Isaia ne sfătuieşte: „Ascundeţi-vă cât de puţin, până ce va trece mânia Domnului” (Isaia 26, 20).

Acoperământ nu ne-am agonisit nicăieri unde să scăpăm noi, păcătoşii, în afară de Acoperământul Preasfintei Fecioare Maria, Stăpâna lumii.

https://t.me/Acatiste/195

Sfântul Ierarh Grigorie Luminătorul s-a născut în Armenia Mare, pe la anul 257, într-o familie înrudită cu dinastia imperială a Arsacizilor.

Părinții săi au fost uciși, iar el, copil fiind, a găsit scăpare în Cezareea Capadociei şi a fost crescut în credinţa creştină, în care s-a botezat.

Mai târziu s-a căsătorit cu o creștină pe nume Miriam, de asemenea de neam armean, cu care a avut doi copii: Vartanes și Aristakes.

Crescându-și copiii în dreapta credință, Grigorie și soția lui s-au hotărât să devină monahi.

Sfântul Grigorie, desăvârşindu-se în cuvântul mântuirii, s-a aprins de marea dorinţă de a merge să binevestească Evanghelia în ţara sa, la neamul armenilor.

Dumnezeu a întărit cu minuni cuvântul şi viaţa Sfântului Grigorie, slujitorul Său. Însă multe chinuri a îndurat din partea păgânilor şi, mai ales, din partea regelui Tiridate al III-lea (283-330), care jertfea idolilor şi nu putea suferi credinţa în Hristos a Sfântului.

De aceea, pe Sfântul Grigorie l-a aruncat într-o groapă adâncă în care erau animale sălbatice și târâtoare veninoase, unde a stat vreme de 14 ani, fiind hrănit în ascuns de o bătrână milostivă.

Tot atunci au pătimit și Sfintele fecioare Ripsimia și Gaiani, precum și 70 de bărbaţi creştini şi 32 de femei, primind cununa muceniciei.

După o vreme, însă, regele Tiridate s-a îmbolnăvit greu și a fost chemat Sfântul Grigorie să-l vindece, ceea ce s-a și întâmplat.

Văzând minunea, Tiridates a înțeles puterea lui Hristos, a crezut și a primit botezul, în anul 301.

Ca urmare, toată Armenia a venit la credinţa creştină, poporul sfărâmând capiştile idoleşti şi zidind biserici, devenind astfel primul popor din lume creștinat în întregime.

Atunci Sfântul Grigorie a fost trimis la fericitul Leontie, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, de care a fost hirotonit episcop în anul 302, ajungând cel dintâi arhipăstor al armenilor.

Apoi, hirotonind preoți, Sfântul Grigorie a botezat tot poporul, până la cel din urmă sătean.

Iar regele Tiridate a întemeiat multe mănăstiri, în care înflorea viețuirea cea după Evanghelie.

Tot Sfântul Grigorie a purtat flacăra credinţei la multe alte popoare de pe lângă Marea Caspică şi în Caucaz.

Și-a pregătit pentru preoție pe fiul său Aristakes, care i-a și urmat ca arhiepiscop, dar și pe nepotul său, numit tot Grigorie, fiul lui Vartanes, care, predicând Evanghelia popoarelor din Caucaz, a fost ucis de păgâni, primind cununa muceniciei.

Sfântul Grigorie a păstorit Biserica Armeniei 31 de ani. Numele lui apare și la Sinodul I Ecumenic (325), semnând al treizeci şi şaselea pe lista Sfinților Părinţi de la Niceea.

Se spune că el a avut iniţiativa înfiinţării alfabetului armenesc, desăvârșit de învățatul Mesrop, şi că a tălmăcit şi Biblia în limba armenilor.

În ultima parte a vieții sale, Sfântul se ruga vreme îndelungată în singurătate şi prin munţi.

Astfel, foarte multe şi preaslăvite minuni făcând, şi ajuns la adânci bătrâneţi, cu pace s-a mutat către Domnul, pe la anul 331.

În timpul împăratului Zenon (474-491) au fost aflate moaştele Sfântului.

Acum mâna sa dreaptă se află în Armenia, capul și mâna stângă la Marea Lavră din Muntele Athos, iar altă parte a moaștelor sale în Italia, la Napoli. Părți din moaștele sale se află și în alte sfinte lăcașuri din lumea creștină.

https://t.me/Acatiste/1403

Sfântul Apostol Anania se numără printre Cei Șaptezeci de Apostoli. Era episcop în Damasc.

Sfântul Apostol Anania este cel care l-a botezat pe Sfântul Apostol Pavel.

Din cauza propovăduirii lui neînfricate, a fost lapidat (omorât cu pietre) în Elefteropolis.

Moaștele sale au fost înapoiate la Damasc, dar mai târziu au fost duse la Constantinopol.

Mențiuni în Sfânta Scriptură despre dânsul se găsesc în capitolul 9 din Faptele Apostolilor, la versetele 10-17.

https://t.me/Acatiste/197

Vedeți dumneavoastră după revoluția asta, așa-zisa revoluție, că e minciună și asta, un fals. 

Ieșit-a românul nostru din cloaca partidului blocului comunist? N-a ieșit deloc. Votează acolo.

Nu se mai întreabă pentru că televizorul merge înainte, artiștii și ei și dă-i drumul înainte.

Mai beau un rachiu în ajunul alegerilor, și merge. Românul bate din palme, și taci că iese. Și românul rămâne cu promisiunile.

Noi suntem dirijați de străini. Minoritatea dirijează majoritatea. Ăsta e sistemul comunist, ăsta e sistemul și până azi. 

Extras din cuvântul Sfântului Părinte Justin Pârvu din Revista Atitudini, nr. 53.

Sfinte Părinte Justin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

@MariDuhovnici

Răspunde răului cu bine!

Mântuitorul spune în capitolul şase din Sfânta Evanghelie de la Luca: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi ... Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceți şi voi asemenea". Ce bine ar fi dacă am trăi fiecare după această rânduială!

Să întâmpinăm răul cu bine! Să facem bine şi să ne purtăm cu ceilalţi precum am dori să se poarte şi ei cu noi. Aceasta e măsura firească a omeniei.

Apoi să facem bine nu numai celor ce ne iubesc, ci şi celor ce ne urăsc, să-i iubim şi pe duşmani. Aceasta este măsura supremă a dragostei creştine.

Niciuna dintre poruncile Sfintei Scripturi nu întâmpină atâtea împotriviri din partea firii noastre ca iubirea vrăjmaşilor.

După judecata lumii, dacă primeşti jignirea sau lovitura cu blândeţe şi cu stăpânire de sine, dacă ceri iertare, deşi el este mai vinovat decât tine, eşti socotit un laş sau un om lipsit de personalitate. Dacă loveşti și cauţi să te răzbuni, eşti socotit om de atitudine, om demn, om de onoare.

Dar o asemenea onoare nu-i place lui Dumnezeu, Tatăl nostru, al tuturor. El vrea să ne împăcăm şi să trăim ca fraţii. El vrea să triumfe binele prin blândeţe, nu prin violenţă.

„Învăţaţi-vă de la Mine” - ne zice Mântuitorul - „că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11,29). Ne cere să fim buni şi blânzi nu numai cu cei buni, care se poartă frumos cu noi, ci să ne purtăm cu neprefăcută bunătate şi cu îndelungă răbdare mai ales cu cei răi, ca să-i îmblânzim, aşa cum face şi Dumnezeu cu noi, căci este milostiv şi bun cu cei nemulţumitori şi răi (Luca 6, 35).

Lasă-te mai bine umilit de oameni şi cinstit de Dumnezeu, rămânând în slujba binelui, răbdând şi rugându-te, decât să te răzbuni şi astfel să te lipseşti de bunătatea lui Dumnezeu.

Să ne întrebăm: „Oare nu cumva conştiinţa mea este întunecată de vreo patimă? Oare el, pe care îl socotesc duşmanul meu, nu este cumva mai bun decât mine şi eu, în întunecarea mea, îl urăsc pe nedrept?"

Vrăjmaşii întrebuinţaţi de Dumnezeu în anumite măsuri cunoscute numai de El ne vindecă de unele metehne sufleteşti şi, mai ales, ne vindecă de mândrie, de abuzuri, de anumite patimi, de prea mare încredere Iu noi înşine.

Un om rău se află sub stăpânirea duhului rău. Acela îl îndeamnă să se poarte astfel, iar el, fără să-şi dea seama, devine o unealtă a diavolului care, de fapt, este adevăratul şi marele duşman al neamului omenesc şi, deci, duşmanul nostru, al tuturor.

Omul rău este mort mai înainte de moartea cea firească. Nu trebuie blestemat, pentru că se află deja sub blestem. Are mare nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, Căruia nu I se mai poate ruga.

Răutatea l-a cuprins şi i-a împietrit inima. E nevoie de rugăciunea altora şi, mai ales, de rugăciunea acelora pe care i-a urât şi i-a asuprit.

„Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” (Deut. 19, 21). Dacă răspunzi cu rău, adânceşti rana! Dacă întâmpini răul cu bine, puterea lui slăbeşte, duşmanul nu mai are cu cine se lupta. Rămas singur, mai fierbe puţin în mânia lui, apoi se potoleşte.

Mântuitorul Cel Răstignit Se ruga pentru ucigaşii Săi: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Ei cred că știu!

E greu să rabzi umilinţele, să răspunzi răului cu bine, să ierţi din inimă şi să te rogi pentru binele dușmanului, să te bucuri sincer de bucuriile lui, să-l compătimeşti şi să-ți pară rău cu adevărat când el suferă.

Văzând răbdarea ta, gândul tău bun şi blândeţea inimii tale, Dumnezeu îl va îmblânzi pe duşman şi-l va smeri și pe tine te va mângâia cu o negrăită bucurie şi-ţi va pregăti plată în Împărăţia Cerului.

În rugăciunea Tatăl nostru spunem: "şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri".

Să nu mințim că am iertat şi să fim astfel osândiți. Să iertăm cu adevărat pe cei care ne-au făcut rău și să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ierte şi El pe noi.

Părintele Sofian Boghiu

Fragment din cartea Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe, Editura Doxologia, preluat de pe:
https://www.crestinortodox.ro/religie/iubiti-dusmanii-160039.html

@Ortodoxie ☦

Sfântul Serghie de Radonej


Film: https://youtu.be/1Bbuxh-sE_s



Text: https://t.me/VietileSfintilor/1366



@Ortodoxie ☦

Sfântul Domnitor Neagoe Basarab a fost vlăstar domnesc, născut într-o familie evlavioasă. Tatăl său era din neamul Basarabilor, iar mama sa, temătoare de Dumnezeu, era din familia Craioveştilor.

Neagoe a fost unul dintre cei patru copii ai părinţilor săi. Înrâurit de credinţa mamei sale, el a deprins din fragedă vârstă învăţăturile mântuitoare şi virtuţile creştine.

Mănăstirea Bistriţa Vâlcii, ctitorie a străbunicilor săi, a devenit şcoală duhovnicească pentru evlaviosul Neagoe.

Voia lui Dumnezeu a făcut ca în acele vremuri la Mănăstirea Bistriţa să fie retras marele între patriarhi, Sfântul Nifon al Constantinopolului, chemat în Ţara Românească pe la anul 1502 de voievodul Radu cel Mare pentru a reorganiza şi întări viaţa bisericească.

De la Sfântul Ierarh Nifon, Neagoe a deprins taina rugăciunii isihaste, evlavia şi trezvia sufletului, învăţătura şi înţelepciunea Evangheliei lui Hristos, dobândind înaltă sporire duhovnicească.

Înzestrat cu o adâncă putere de cunoaştere, el şi-a agonisit mai toată ştiinţa şi cultura teologică a vremii sale.

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în anul 1512, Neagoe a fost chemat la vrednicia de Domnitor şi Voievod al Ţării Româneşti, deşi el a refuzat această cinste cu smerite cuvinte:

,,Puneţi pe altul pe care-l veţi vrea dimpreună şi cu sfatul nostru, iar pe mine mă iertaţi, că nu voi fi”.

Poporul însă, cunoscând vrednicia lui, l-a rugat să primească dregătoria, şi numai după multe stăruinţe fericitul Neagoe, după spusele cronicarilor:

,,se plecă glasului lor şi luă coroana şi sceptrul a toată Ţara Românească. Şi îndată făcu judecată şi dreptate între oameni”.

Domnia Sfântului a fost un răstimp de linişte şi prosperitate, într-o vreme când greutăţile apăsau asupra ţării şi asupra Bisericii Ortodoxe din Balcani.

Pentru ca toate să fie lucrate după voia Domnului, Sfântul Neagoe a iubit pacea, precum spuneau cronicile: ,,Cu toţi vecinii a fost împăcat”.

Sfântul Voievod Neagoe Basarab a adus în Ţara Românească moaştele Sfântului Ierarh Nifon de la Mănăstirea Dionisiu din Muntele Athos, împăcându-l în chip minunat cu prigonitorul său, Radu cel Mare.

Sfântul Neagoe a rămas în amintirea poporului român şi a tradiţiei ortodoxe prin scrierea sa, intitulată Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie.

Ea este un ,,testament duhovnicesc, pedagogic, filosofic şi enciclopedic” şi, în acelaşi timp, o adevărată culegere de sfaturi creştine, scripturistice şi patristice.

Dar nu numai aceste învăţături ni le-a lăsat moştenire măritul voievod, ci şi multe mănăstiri, biserici şi aşezăminte în ţara peste care a domnit timp de nouă ani, între care cea mai strălucită este Mănăstirea Argeşului, pe care Gavriil, Protul Sfântului Munte din acea vreme, a numit-o pentru măreţia ei ,,Sionul Românesc”.

Pentru marea sa dărnicie, domnitorul Neagoe Basarab a fost socotit de toată lumea urmaşul împăraţilor mărinimoşi ai Imperiului Bizantin, iar în această calitate a ajutat toate popoarele ortodoxe aflate sub stăpânirea semilunei, plătindu-le datoriile, reparând multe mănăstiri şi biserici şi înzestrându-le cu cele necesare.

https://t.me/Acatiste/192

Sfânta Cuvioasă Eufrosina a trăit în Alexandria în vremea împăratului Teodosie cel Mic (sec V).

Ea a fost rodul stăruinței în rugăciune către Dumnezeu a părinților ei, care i-a binecuvântat cu nașterea de prunci după o vreme îndelungată.

La vârsta de 12 ani, Eufrosina a devenit orfană de mamă, rămânând sub ocrotirea tatălui său, Pafnutie.

Împlinind vârsta de 18 ani și nevrând să se căsătorească, a părăsit în taină casa părintească și, îmbrăcând haine bărbătești, a intrat într-o mănăstire de monahi.

Starețul a primit-o, punând-o sub ascultarea Părintelui Agapit. Până la sfârșitul vieții sale, vreme de 38 ani, Sfânta Eufrosina avea să trăiască în acest așezământ monahal, dobândind o viață duhovnicească îmbunătățită, fără ca cineva să cunoască faptul că este femeie.

Dumnezeu a rânduit în chip minunat ca tatăl sfintei, Pafnutie, să vină în această mănăstire pentru a primi sfaturi duhovnicești în vremea când aceasta se apropia de obștescul sfârșit.

Starețul i-a îndrumat pașii tocmai către cuvioasa, care, în tot acest timp fusese cunoscută ca monahul Smaragd.

Recunoscându-și tatăl care i-a împărtășit durerea pentru fiica pierdută în urmă cu atâta timp, cuvioasa l-a îndemnat să nu deznădăjduiască, pentru că își va vedea din nou fiica.

Sfânta Eufrosina i-a spus atunci tatălui său să revină în mănăstire peste trei zile. Când Pafnutie a venit din nou, Sfânta Eufrosina se afla pe patul de moarte.

Atunci, Sfânta i-a mărturisit lui Pafnutie că este fiica sa. Pafnutie a fost marcat atât de profund de această întâmplare minunată încât, după moartea fiicei sale, a hotărât să îmbrace el însuși haina monahală, trăind în această mănăstire până la sfârșitul vieții.

https://t.me/Acatiste/190

Sfântul Siluan Athonitul - Între iadul deznădejdii și iadul smereniei


Partea I: https://youtu.be/L14-IeitBEo



Partea a II-a: https://youtu.be/XkXSAB1Uh5E



Partea a III-a: https://youtu.be/Wh34Zm75rss



Viața Sfântului Siluan Athonitul:
https://t.me/VietileSfintilor/1363




@Ortodoxie ☦

Sfânta Mare Muceniță, întocmai cu Apostolii, Tecla s-a născut în orașul Iconium, capitala Licaoniei, la 420 de km de Constantinopol.

Sfânta Tecla este numită întocmai cu Apostolii datorită râvnei de care a dat dovadă în propovăduirea Mântuitorului Iisus Hristos și a dragostei pentru El.

Tecla era fiica unor oameni bogați, păgâni. La vârsta de 18 ani era logodită cu Tamir, fiul guvernatorului orașului, iar despre ea Sfântul Metodie Episcopul Patarelor Liciei ( 311) spunea:

„Era știutoare de filozofie și de arte frumoase și când vorbea cu putere și elocință, blândețe și ușurință, atrăgea pe toți prin farmecul cuvintelor sale”.

Ajungând în orașul Iconium, Sfântul Apostol Barnaba și Sfântul Apostol Pavel au rămas în casa lui Onisifor pentru a propovădui cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos și în acest oraș.

Auzind despre ei, Sfânta Muceniță Tecla s-a oprit la geamul casei unde propovăduiau și a rămas timp de trei zile ascultând cuvântul Apostolilor.

Sfântul Apostol Pavel este întemnițat datorită învinuirilor aduse de mama Sfintei Tecla.

Noaptea, Sfânta Muceniță se duce la temniță și dă un ban de aur gardianului care o lasă să intre la Sfântul Apostol Pavel, acesta botezând-o în numele lui Hristos.

Aflând despre aceasta, mama Muceniței Tecla, insistă ca Sfinții Apostoli să fie alungați din cetate, iar Tecla să fie arsă pe rug.

În timp ce se ruga Sfânta Muceniță, ploaia a stins focul și așa a putut fugi din oraș.

Împreună cu Sfinții Apostoli a plecat și au propovăduit pe Domnul Iisus Hristos prin Listra, Derbe și până la Antiohia.

Și alte chinuri a mai suferit Sfânta Mare Muceniță Tecla pe parcursul propovăduirii sale, însă aceasta a trăit până la vârsta de 90 de ani într-un munte lângă orașul Seleucia.

https://t.me/Acatiste/186

Sfântul Ierarh Teodosie s-a născut în ţinutul Vrancei, în prima jumătate a veacului al XVII-lea şi, iubind din tinereţe viaţa călugărească, s-a lepădat de lume şi a primit sfântul chip îngeresc la Schitul Brazi.

Cugetând ziua şi noaptea la Legea lui Dumnezeu şi deprinzând de la dascălii încercaţi din mănăstirile Ţării de Jos a Moldovei învăţăturile cele folositoare, a fost ales egumen al Mănăstirii Bogdana din ţinutul Bacăului, reconstruind în vremea stăreţiei sale acest sfânt locaş.

Pentru vrednicia sa şi pentru bunele sale obiceiuri, a fost hirotonit episcop de Rădăuţi în anul 1670, iar peste un an a fost trimis să păstorească Episcopia Romanului.

În anul 1674, Sfântul şi preaînvăţatul mitropolit Dosoftei, silit de vitregia vremurilor, s-a retras în Polonia, împreună cu domnitorul Ştefan Petriceicu, iar Moldova a fost asuprită de cetele de turci şi de tătari, care au adus la cârma ţării pe Dumitraşcu, din neamul Cantacuzinilor.

Acesta, văzând că moldovenii au fost lipsiţi de păstorul lor, a cerut arhiereilor să-şi pună mitropolit. Sfântul Teodosie, deşi nu voia, a luat conducerea Mitropoliei Moldovei în acele vremuri greu de îndurat, când turcii şi tătarii intraseră ca lupii înfometaţi în smerita lui turmă.

De aceea, bunul păstor nu a răbdat mult a vedea în toate zilele cum sunt nedreptăţiţi creştinii, ci, punându-şi sufletul pentru oile sale, a mers la domnitor şi i-a cerut să pună capăt asupririi poporului şi să alunge dincolo de hotare pe păgâni.

Mâniat, Dumiraşcu Vodă nu a voit să audă mustrările cele drepte ale mitropolitului, ci, fără judecată, l-a silit să-şi părăsească scaunul, pe care nu stătuse decât vreme de un an, şi să fie pus sub pază în Mănăstirea „Sfântul Sava”, din Iaşi.

Răbdând cu mult curaj nedreapta prigonire, ierarhul mărturisitor al dreptăţii a stat închis acolo până la revenirea în ţară a blândului mitropolit Dosoftei, care l-a scos din surghiunul său.

Acesta s-a retras în părţile Ţării de Jos, vieţuind când la Focşani, când la Bogdana. În acest răstimp s-a îngrijit îndeosebi de reconstruirea Schitului Brazi, unde a ridicat o nouă biserică şi chilii, aşezând acolo monahi şi punându-i sub ascultarea egumenului Zaharia, care vieţuise o vreme în Sfântul Munte Athos.

În anul 1688, pe când se afla la Focşani, a fost răpit şi dus în Ţara Românească, unde a îndurat, vreme de 10 săptămâni, închisoare şi chinuri din partea rudeniilor lui Dumitraşcu Vodă, fostul domnitor al Moldovei.

Scăpând cu viaţă şi din această dureroasă încercare, ierarhul Teodosie a continuat să se ocupe de sfintele locaşuri din ţinutul Vrancei, pregătind toate cele necesare pentru ridicarea a încă trei schituri.

În toamna anului 1694, tătarii au năvălit din nou în Moldova, jefuind pe creştini şi distrugând bisericile.

Cunoscându-şi mai înainte sfârşitul, mitropolitul Teodosie s-a pregătit duhovniceşte.

Curând, la Schitul Brazi a venit o ceată de tătari, care l-au schingiuit pe bătrânul arhiereu, cerându-i să le predea agoniseala mănăstirii şi odoarele sfântului locaş.

Acesta a refuzat, preferând mai degrabă să fie chinuit, decât să dea în mâinile păgânilor puţinele bunuri ale mânăstirii şi sfintele vase.

În cele din urmă, tătarii i-au tăiat capul. Noaptea a fost îngropat în grabă de câţiva credincioşi.

Aşa a luat cununa muceniciei mult-pătimitorul ierarh, primindu-şi prin sabie sfârşitul şi suferind pentru dragostea de Dumnezeu şi de Biserică.

Prin minune, în anul 1842, s-au aflat cinstitele sale moaşte, de faţă fiind şi Sfântul Antipa de la Calapodeşti.

Astăzi, moaştele Sfântului se află tot la Mănăstirea Brazi, lângă oraşul Panciu din Vrancea, fiind izvor de vindecări şi de alinare sufletească pentru toţi cei ce vin să-l cinstească.

Viaţa Sfinţitului Mucenic Teodosie, râvna, smerenia sa adâncă, dragostea pentru buna rânduială şi chivernisirea obştilor monahale, grija părintească pentru păstoriţii săi, răbdarea tuturor suferinţelor şi prigonirilor la care a fost supus au făcut să fie canonizat de către Biserica Ortodoxă Română în anul 2003.

https://t.me/Acatiste/183

Sfântul Proroc Iona, cinstit pe 21 septembrie, era fiul lui Amittai din Gat-Hahefer, din seminția lui Zabulon, aproape de orașul Azot.

Sfântul Proroc Iona a profețit între anii 830 și 800 înainte de Hristos. Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, în cartea numită Iona, cuprinde mai multe informații cu privire la viața sa.

Sfântul Prooroc Iona a fost trimis de către Dumnezeu să-i îndemne pe niniviteni la pocăință (cetatea Ninive era capitala imperiului asirian). Acesta, însă, nesocotește poruncile Lui.

Încercând să fugă pe mare, Iona a fost înghițit de un chit (pește uriaș), în pântecele căruia a stat trei zile.

Rugându-se, a fost aruncat pe țărmul mării și a primit din nou poruncă de la Dumnezeu de a merge în orașul Ninive (Iona 3, 4).

Aici, Sfântul Proroc Iona a prevestit distrugerea orașului, iar ninivitenii s-au pocăit, primind iertarea divină.

Pe 20 septembrie îi prăznuim pe Sfântul Mare Mucenic Eustație și pe soția sa Teopista, cu cei doi fii: Agapie și Teopist.

Mucenicul Eustație Placida a fost unul dintre cei mai buni generali ai împăratului Traian (98-117).

În timp ce se afla la vânătoare a văzut între coarnele unui cerb pe care îl urmărea chipul crucii și al Mântuitorului Iisus Hristos Răstignit.

Apoi, Dumnezeu a grăit către el, precum spre Saul în drum spre Damasc, iar peste câteva zile generalul Placida primea Sfântul Botez împreună cu Teopista, soția lui, și cei doi fii ai lor, Agapie și Teopist.

După primirea botezului, Eusțatie, dorind să mulțumească lui Dumnezeu, s-a întors în locul din pădure unde a avut loc teofania.

Aici, Dumnezeu l-a îndemnat să își arate credința sa și să nu se teamă de încercările ce vor urma să vină asupra sa, căci El îl va păzi.

Nu după mult timp, necazurile au început să apară, căci toți slujitorii și toate animalele lui Eustație au început să se îmbolnăvească și să moară.

Luându-și familia, a plecat din oraș și s-a urcat într-o corabie pentru a merge în Egipt. Pe drum își pierde soția și pe cei doi copii, fiindu-i încercată astfel credința.

Frumoasa sa soție îi este luată cu forța de către corăbier, care o dorea ca și slujnică a sa, iar copiii îi sunt furați de către animalele sălbatice în timp ce încerca să îi treacă un râu.

Rămas singur, Eustație ajunge în satul Vadisie, unde la început a lucrat pentru o bucată de pâine, iar după ce a câștigat încrederea sătenilor a fost pus paznic al pământurilor satului.

Dorind să-i aline suferința, Dumnezeu călăuzește pe cei doi trimiși ai împăratului Traian chiar în satul Vasidie și, găsindu-l, îl înștiințează de dorința împăratului de a-l repune în funcția de general.

Ajuns general, Eustație avea printre ofițerii săi doi tineri pe care îi îndrăgea în mod deosebit, aceștia fiind, fără ca el să știe, chiar fiii săi. Fuseseră salvați din ghearele animalelor sălbatice de păstorii care se aflau în zonă.

Dumnezeu o descoperă pe mama lor în timpul unui război, în locul unde ei își amplasaseră cortul. Ea nu fusese reținută de corăbier, căci acesta murise la scurt timp.

După moartea împăratului Traian a venit la domnie Adrian (117-138), acest împărat obligându-l pe Eustație să jertfească idolilor.

Refuzând acest lucru, Sfântul Eustație a mărturisit credința în Mântuitorul Iisus Hristos, fapt pentru care a fost supus supliciilor și a suferit moarte martirică împreună cu soția și fiii săi.

https://t.me/Acatiste/182