Viețile Sfinților ☦

Sfinții Mucenici Iulian Preotul și Chesarie Diaconul au suferit moarte martirică în timpul împăratului Dioclețian.

Diaconul Chesarie a refuzat să aducă jertfă zeului Apollo și prin rugăciunile sale s-a dărâmat templul zeului.

Atunci, consulul Leontie a crezut în Hristos și s-a botezat, fiind împărtășit de către preotul Iulian.

Conducătorul Luxorie a aruncat în mare pe preotul Iulian și pe diaconul Chesarie, trecând astfel la Domnul.

Sfinţii Serghie şi Vah au trăit pe vremea împăratului Maximian (286-305), de neam fiind romani şi dregători de frunte în armata împărăţiei.

Ei se bucurau de mare cinste în faţa împăratului pentru priceperea şi vitejia lor în războaie, precum şi pentru credincioşia lor în slujiri.

În taină, însă, erau creştini, crezând în Domnul nostru Iisus Hristos şi sârguindu-se să-I placă Lui, prin viaţa lor cea sfântă.

Pârâţi fiind că se închină lui Hristos şi că se leapădă de cinstirea zeilor, au fost poftiţi de împărat să aducă, împreună cu dânsul, jertfă în templul lui Zeus.

Dar, când a intrat împăratul, robii lui Hristos Serghie şi Vah au rămas afară şi n-au intrat cu el.

Văzând aceasta, împăratul a poruncit slujitorilor să-i aducă în templu cu sila şi le-a dat poruncă să se închine idolilor.

Dar ei, nevrând să facă aceasta, au zis împăratului: „Avem un Dumnezeu în cer, nemincinos, adevărat şi viu. El nu este nesimţitor ca idolii voştri; noi Aceluia ne închinăm”.

Deci, nevrând ei să lepede dreapta credinţă, li s-au luat toate însemnele dregătoriei lor şi podoabele cele de preţ, îmbrăcându-i în haine femeieşti, fiind purtaţi în lanţuri pe uliţele cetăţii, în semn de batjocură.

Au fost trimişi apoi la dregătorul Antioh, în cetatea Varvalisos din Siria şi acolo, fiind bătuţi aproape de moarte.

Sfântul Vah şi-a dat sufletul Domnului din pricina bătăii, iar Sfântului Serghie i s-a pus încălţăminte de fier având cuie în tălpi şi a fost purtat până la cetatea Resafa, unde i s-a tăiat capul, după ce a îndurat multe chinuri, dar nu şi-a lepădat credinţa.

Cinstitele lor trupuri au fost îngropate de creştini.

Prin rânduiala lui Dumnezeu, capetele acestor Sfinţi Mucenici se află astăzi la Mitropolia din Craiova, aduse de la Curtea de Argeş, iar părticele din moaştele lor se găsesc şi la biserica Palatului Cotroceni din Bucureşti.

https://t.me/Acatiste/1420

Apoi sufletul i s-a întors în trup şi a înviat. Atunci a aflat Gundafor că Toma i-a zidit cu adevărat un palat, dar nu pe pământ.

Astfel au crezut în Hristos, ei şi mulţime de popor, fiind botezaţi în cetatea Taxila.

Sfântul Apostol Toma a fost adus apoi, în chip minunat, la Ierusalim, acolo unde se adunaseră toţi Apostolii pentru prohodirea Maicii Domnului.

Din îngăduinţa lui Dumnezeu, Apostolul Toma a sosit cu trei zile mai târziu.

El însă a văzut-o pe Născătoarea de Dumnezeu pe când era ridicată la ceruri cu trupul, primind de la ea, spre încredinţare, cinstitul ei brâu.

Ajuns la Ierusalim, Toma a cerut să fie deschis mormântul Preacuratei, care acum era gol, dovedind şi celorlalţi Apostoli mutarea la cer a Preasfintei Fecioare.

Întors în India, Sfântul Toma a mers şi în ţinuturile dinspre miazăzi, ajungând în anul 52 la Muziris, pe coasta de Malabar, săvârşind minuni şi botezând pe mulţi, rânduind preoţi şi întemeind biserici.

De acolo a plecat spre coasta de răsărit a Indiei, unde a adus pe mulţi la Hristos, săraci şi bogaţi.

Tradiţia creştinilor indieni arată că Apostolul a întreprins o călătorie misionară şi în China, de unde s-a întors la Mylapore, în sud-estul Indiei.

În cele din urmă, în anul 70, împăratul Muzdie (Misdeu), mâniat pentru creştinarea soţiei şi a fiului său, a poruncit uciderea Sfântului Toma, în afara cetăţii.

Astfel a primit Apostolul moarte martirică, fiind străpuns cu suliţele.

Mormântul său de la Mylapore (lângă oraşul Chennai, în sud-estul Indiei) este până azi loc de pelerinaj.

Cea mai mare parte a moaştelor sale au fost mutate la Edesa Mesopotamiei în anul 232.

Astăzi capul Sfântului Toma se află în Mănăstirea ortodoxă din insula Patmos (Grecia), iar alte părţi din moaştele sale se păstrează în oraşul Ortona din Italia.

În Biserica Ortodoxă pomenirea sa se face la 6 octombrie şi în prima duminică după Paşti.

https://t.me/Acatiste/205

Sfântul Apostol Toma s-a născut în cetatea Paneada (numită şi Cezareea lui Filip), din Galileea.

Numele de Toma, în limba aramaică, înseamnă geamăn, ca şi cel de Didymos în greacă.

El L-a cunoscut pe Mântuitorul, a crezut în El şi L-a urmat. Nu era un cărturar, dar el aducea lui Hristos un suflet cinstit şi curajos, care-L putea iubi până la moarte.

Drept aceea, a şi fost el ales de El şi numărat între cei 12 ucenici. Sfântul Evanghelist Ioan aminteşte despre Toma spunând că, după moartea lui Lazăr, Apostolii Îl roagă pe Mântuitorul să nu se întoarcă în Iudeea, unde, cu puţin mai înainte, fusese ameninţat să fie ucis cu pietre, dar Apostolul Toma arătând ascultare şi dragoste jertfelnică pentru Domnul, zice: „Să mergem să murim şi noi împreună cu El!” (Ioan 11, 16).

În seara Cinei celei de Taină, când Iisus spune „Unde Mă duc Eu voi ştiţi; şi ştiţi şi calea”, Apostolul Toma întreabă: „Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea?”, iar Iisus îi răspunde: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine!” (Ioan 14, 4-6).

Aceeaşi Evanghelie vorbeşte, apoi, de îndoiala lui Toma, de a crede că Domnul a înviat din morţi cu trupul, după ce toţi ceilalţi Apostoli i-au spus că Domnul a fost văzut de ei toţi înviat şi că a vorbit cu ei.

Toma, nefiind de faţă în ceasul acela, le-a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).

Din rânduiala lui Dumnezeu, îndoiala aceasta a dus la sporirea cu şi mai multă putere a credinţei în Învierea lui Hristos.

După 8 zile, ucenicii fiind adunaţi în acelaşi loc şi fiind şi Toma cu ei, S-a arătat iarăşi Domnul înviat şi a zis lui Toma: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27).

În acest chip, cu şi mai mult temei s-a propovăduit Învierea Domnului, că El, adică, nu cu alt trup, ci cu acelaşi trup al Său, cu care a pătimit şi a murit, cu acela a şi înviat, deschizând, astfel, lumii şi nouă tuturor, calea mântuirii şi a învierii.

După Înălţarea la cer a Domnului şi după Pogorârea Duhului Sfânt, Sfinţii Apostoli, trăgând la sorţi încotro să propovăduiască fiecare, Sfântului Toma i-a căzut sorţul să meargă în India.

Mâhnindu-se el că era trimis la nişte popoare atât de îndepărtate şi sălbatice, i S-a arătat Domnul în vedenie, întărindu-l să îndrăznească şi să nu se teamă, făgăduindu-i că va fi cu el.

În anul 37, la cererea regelui Avgar al V-lea al Edesei, Apostolul Toma a trimis acolo pe Sfântul Tadeu, întrucât el, alături de Apostolul Bartolomeu, a mers spre a evangheliza cetatea Ninivei, din Persia.

Apoi, a rânduit Dumnezeu că împăratul indian Gundafor (Gondofares al IV-lea Sases), care stăpânea Imperiul indo-part (în Pakistan şi nord-vestul Indiei), vrând să zidească palate după modelul celor din lumea grecoromană, a trimis pe un negustor, Avan cu numele, ca să caute un meşter iscusit la aceasta.

Atunci Domnul Iisus i-a poruncit lui Toma în vedenie să meargă cu Avan în India. În drum spre India, Sfântul Toma a săvârşit o seamă de minuni, aducând multe suflete la Hristos.

Ajungând la curtea împăratului Gundafor, acesta i-a dat mult aur ca să-i construiască palate măreţe, dar Apostolul a împărţit aurul la cei săraci, propovăduind zi de zi Evanghelia.

După o vreme, împăratul, văzând că nu s-a zidit nimic, l-a întemniţat pe Apostol şi pe negustor cu gând să-i dea la moarte.

Dumnezeu a rânduit însă ca fratele împăratului să moară, iar sufletul lui să vadă palatul pe care Toma îl zidise în ceruri, prin milostenie.

Sfinţii Cuvioşi pustnici Daniil şi Misail s-au născut în a doua jumătate a veacului al XVI-lea în părţile Olteniei.

Încă din tinereţile lor erau iubitori de nevoinţe pentru Dumnezeu şi doritori de viaţă sfântă, având o fierbinte dragoste către Mântuitorul Iisus Hristos şi către Preacurata Sa Maică.

Au intrat în Mănăstirea Cozia ca fraţi, vieţuind în ascultare şi smerenie. Au deprins taina nevoinţelor, dobândind darul rugăciunii şi al iubirii de Dumnezeu.

Parcurgând toate încercările duhovniceşti, s-au supus poruncilor stareţului lor şi ale fraţilor, fiind exemple vii de nevoinţă întru toate.

Nu mult după ce au intrat în mânăstire, pentru multele lor osteneli şi pentru râvna lor după Dumnezeu, s-au făcut vrednici de mult dorita schimă a călugăriei, primind tunderea de la egumenul lor.

Cuviosul Daniil, fiind cunoscător al Sfintelor Scripturi şi al învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, dar având şi viaţă vrednică şi iscusinţă în viaţa călugărească, a fost învrednicit de harul preoţiei.

Ajuns ca făclia în sfeşnic, prin viaţă smerită şi curată, s-a făcut repede cunoscut de părinţii din mânăstire, care şi l-au ales duhovnic şi povăţuitor pe calea mântuirii.

Printre cei care se mărturiseau la cuviosul Daniil a fost şi vrednicul de pomenire, fericitul Misail, care i-a devenit şi ucenic duhovnicesc.

Primind ascultarea de duhovnic, Sfântul Daniil a început şi mai cu osârdie a se nevoi, mergând din putere în putere şi sporind întru faptele cele bune, chip şi pildă făcându-se tuturor.

După o vreme au hotărât să părăsească viaţa de obşte şi să meargă în pustnicie.

Primind binecuvântare de la stareţul lor, au mers dincolo de Turnul lui Traian, în ţinuturile Muntelui Cozia, unde şi-au săpat chilii în stânca muntelui lângă izvoarele de apă ale pădurii liniştite.

Multe au fost ispitele Cuvioşilor, însă niciuna n-a biruit setea lor de rugăciune, de linişte şi de osteneli.

Sub acoperământul Maicii Domnului, în jurul Cuvioşilor s-a adunat o mică obşte de fraţi nevoitori întru rugăciunea neîncetată, în privegheri, post şi în citirea cărţilor folositoare de suflet.

Fericiţii Daniil şi Misail au ridicat o biserică de lemn pentru trebuinţele lor, în cinstea Intrării în biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Cuviosul Daniil era duhovnic al tuturor pustnicilor din împrejurimi, la el spovedindu-se, după tradiţie, şi Sfinţii sihaştri Neofit şi Meletie.

Aceştia coborau din când în când, mai cu seamă în duminici şi sărbători, pentru a se spovedi şi pentru a se împărtăşi la Sfânta Liturghie săvârşită în acest schit, care, aflându-se în apropierea vechiului turn roman, s-a numit Schitul Turnu.

Spre sfârşitul vieţii, Cuviosul Daniil, a dat părinţilor care se nevoiau acolo rânduieli de viaţă pustnicească, apoi, cunoscându-şi mai înainte sfârşitul, le-a pus povăţuitor în locul lui pe ucenicul său, Cuviosul Misail.

Amândoi fericiţii, Daniil şi Misail, după trecerea la cele veşnice, în prima jumătate a veacului al XVII-lea, au fost îngropaţi lângă altarul bisericuţei lor.

În 1676, mitropolitul Varlaam al Ţării Româneşti a construit la schit o nouă biserică, de piatră, şi a aşezat sfintele moaşte ale Cuvioşilor Daniil şi Misail la temelia altarului bisericii celei noi.

Cuvioşii Daniil şi Misail, avva şi ucenicul, s-au arătat vase alese ale Duhului Sfânt, înscriindu-se în rândul Sfinţilor Cuvioşi sihaştri români, ca purtători de daruri duhovniceşti şi luminători prin vieţuirea sfântă.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române reunit joi, 25 februarie 2016, în şedinţă de lucru de la Reşedinţa Patriarhală a hotărât canonizarea Sfinţilor Cuvioşi Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu, având ca zi de prăznuire data de 5 octombrie.

https://t.me/Acatiste/203

Sfânta Muceniță Haritina din Roma lucra în casa lui Claudiu, un om bogat și bun la suflet, dar păgân.

Deși rămăsese orfană de ambii părinți și fusese crescută de Claudiu, ea nu uitase de credința în Mântuitorul Iisus Hristos pe care o primise de la mama sa.

În anul 303 a început persecuția împăratului Dioclețian împotriva creștinilor.

Haritina a fost dusă înaintea judecătorului împărătesc Domițian.

Fiind supusă supliciilor, Sfânta Muceniță Haritina nu a renunțat la credința creștină, mărturisind cu putere pe Domnul nostru Iisus Hristos.

A suferit moarte martirică, iar trupul ei a fost îngropat creștinește de păgânul Claudiu.

https://t.me/Acatiste/204

În anul 1841, când s-a restaurat osuarul Mănăstirii Vatoped, lucrătorii au aflat osemintele unui călugăr ce stătea în genunchi.

El ținea cu amândouă mâinile la piept o icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Mulțumind lui Dumnezeu pentru acest eveniment minunat, pe 5 octombrie părinții Mănăstirii au adus sfintele lui moaște în biserică și au săvârșit priveghere de toată noaptea.

Fără a ști numele acestui vas sfințit al lui Hristos, l-au numit Evdochim („vrednic de cinste”).

Multe minuni s-au săvârșit și se săvârșesc prin intermediul acestor sfinte moaște.

Primul tămăduit a fost un monah bătrân de la Colciu, care vreme de cinci ani fusese paralizat și care s-a vindecat îndată.

Chiar și azi se pot citi următoarele cuvinte, săpate în racla de argint cu moaștele lui:

„Această raclă s-a făcut pentru cinstitul cap al Sfântului Evdochim de către monahul Gavriil, pe care Sfântul l-a vindecat de o boală cumplită”.

În conformitate cu o anumită tradiție orală, Sfântul Evdochim a fost identificat cu Sfântul Sava Vatopedinul, nebunul pentru Hristos, care a trăit în secolul al XIV-lea.

Pomenirea sfântului Evdochim se face cu priveghere în fiecare an, pe 5 octombrie la mănăstirea Vatoped.

Sfântul Sfințit Mucenic Ierotei, episcop al Atenei, a fost unul dintre înțelepții Areopagului.

A primit botezul creștin de la Sfântul Apostol Pavel, care l-a și hirotonit episcop al Atenei.

Numele grecesc Ierotei înseamnă „cel sfințit de Dumnezeu”.

Sfântul Mucenic Ierotei a fost de față la Adormirea Maicii Domnului și a cântat la înmormântarea Ei, fiind imnograf și cântăreț desăvârșit.

A pătimit pentru credința în Iisus Hristos și a suferit moarte martirică.

https://t.me/Acatiste/202

Sfântul Sfințit Mucenic Dionisie Areopagitul s-a născut în Atena și a fost unul dintre oamenii înțelepți ai Areopagului.

Însușindu-și învățătura grecească, a dorit să și-o definească și pentru aceasta s-a dus în Egipt.

Întorcându-se în Atena, Dionisie s-a căsătorit, iar la vârsta de 25 de ani a devenit conducător al orașului.

Când Sfântul Apostol Pavel a ajuns în Atena, în anul 51 d.Hr., propovăduind pe Hristos Cel răstignit și Înviat în mijlocul cetățenilor din Areopag, în timpul împăratului Claudiu Cezarul (41-54), Dionisie a auzit cuvintele sale și a luat aminte la ele.

Pentru că Pavel vorbise în cuvântarea sa despre „Dumnezeul necunoscut” în numele Căruia spusese că văzuse un altar închinat la Atena, Dionisie l-a întrebat pe apostol despre acest Dumnezeu.

După ce Pavel i-a explicat faptul că Dumnezeul necunoscut e Mântuitorul nostru Iisus Hristos, adică Dumnezeul pe care el îl propovăduiește, Dionisie s-a botezat și i-a urmat lui Pavel timp de trei ani, timp în care a învățat de la el tainele lui Dumnezeu, după care Pavel l-a așezat episcop în Atena.

Dionisie a dorit să propovăduiască cuvântului lui Dumnezeu și în alte țări, fapt pentru care a suferit multe chinuri.

După ce a așezat un alt episcop în locul său s-a dus la Roma, iar Sfântul Clement episcopul Romei, l-a trimis în Galia, ca să propovăduiască acolo la necredincioși cuvântul lui Dumnezeu.

În timpul celei de a doua persecuții declanșată de împăratului Domițian (81-96) împotriva creștinilor, Dionisie a fost prins împreună cu episcopul Luchian, preotul Rustic și cu diaconul Elefterie din porunca dregătorului orașului.

Și-au mărturisit credința creștină cu mult curaj, fapt pentru care au fost supuși la numeroase suplicii, în cele din urmă primind moarte martirică.

https://t.me/Acatiste/201

În 1965 a fost solicitat să scrie articole şi studii de către cei care-l cenzuraseră înainte, dorind acum să se prezinte în Occident imaginea libertății religioase.

În 1968, părintele a fost invitat la Freiburg şi Heidelberg pentru conferinţe. În 1970 a conferențiat la Oxford, în 1971 a mers la Vatican, ca membru al delegației Bisericii Ortodoxe Române.

În 1973 a ieșit la pensie, dar a rămas profesor consultant pentru cursul de doctorat.

În 1976 a apărut Filocalia, volumul 5, iar în 1977 au fost publicate volumele 6 și 7, urmând ca, în 1979 să apară volumul 8, în 1980 volumul 9, în 1981, volumul 10.

Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae a devenit membru corespondent al Academiei Române în 1990 și, tot atunci, a apărut Filocalia, volumul 11.

În 1991 a devenit membru titular al Academiei și s-a publicat volumul 12.

De-a lungul timpului, numeroase alte lucrări au văzut lumina tiparului, iar părintele Dumitru Stăniloae a primit titluri de onoare din partea mai multor universități din lume.

A trecut la cele veşnice la 90 de ani, în ziua de 4 octombrie 1993.

https://t.me/Acatiste/1410

Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae s-a născut în ziua de 16 noiembrie 1903 în Vlădeni, judeţul Braşov.

A fost cel mai mic dintre cei 5 copii ai lui Irimie și Reveca. Tânărul Dumitru a urmat cursurile Liceului confesional umanist Andrei Şaguna din Brașov.

În 1922 a primit o bursă la Universitatea din Cernăuţi. După un an a părăsit Universitatea, pentru a se înscrie la cursurile Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii din Bucureşti.

În Postul Mare din 1924 s-a întâlnit cu mitropolitul Nicolae Bălan, care i-a oferit o bursă la Centrul Mitropolitan din Sibiu.

În 1927 a terminat anul IV la Cernăuţi şi a susţinut licenţa în Teologie, sub conducerea profesorului Vasile Loichiţă, cu lucrarea Botezul copiilor. Apoi, a primit o bursă pentru studii de specializare la Atena.

În toamna anului 1928 a susținut, la Cernăuţi, teza de doctorat cu titlul: Viaţa şi opera patriarhului Dosoftei al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările Româneşti, sub îndrumarea aceluiași profesor Loichiţă.

Centrul Mitropolitan din Sibiu i-a oferit o bursă pentru Bizantinologie şi Dogmatică. A plecat la Munchen pentru semestrul de iarnă, urmând seminarul de Istorie şi filologie bizantină al profesorului August Heisenberg, tatăl celebrului fizician.

În ianuarie 1929 a plecat să studieze la Berlin, având profesori pe Hans Lietzmann şi Reinhold Seeberg, apoi la Paris şi la Belgrad, pentru studii de Bizantinologie și Dogmatică şi documentare asupra operei originale a Sfântului Grigorie Palama.

La întoarcerea în ţară a fost încadrat profesor suplinitor la catedra de Teologie fundamentală a Academiei Teologice Andreiene.

În decursul a 17 ani de activitate didactică, a predat Teologie Dogmatică, Apologetică, Pastorală şi Limba Greacă.

În 5 octombrie 1930, Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae s-a căsătorit cu Maria Mihu. Pe 10 mai 1931 s-au născut gemenii Dumitru și Maria. Din păcate, în septembrie același ani, băiatul a murit – iar fiica a plecat la Domnul tot timpuriu, în aprilie 1945.

Pe 8 octombrie 1931, Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae a fost hirotonit diacon, în 1932 a devenit profesor titular provizoriu la Academia Teologică din Sibiu, iar pe 25 septembrie 1932 a fost hirotonit preot.

În ziua de 8 octombrie 1933 s-a născut cel de-al treilea copil al familiei, Lidia Stăniloae.

La 1 ianuarie 1934, părintele Stăniloae a fost numit redactor responsabil al ziarului Telegraful Român, funcţie îndeplinită vreme de 12 ani. În acest context, l-a cunoscut pe Nichifor Crainic, legându-se o prietenie deosebită.

În iunie 1936, Sfântul Dumitru Stăniloae a fost numit rector al Academiei Teologice din Sibiu, funcţie în care a profesat timp de 10 ani.

În 1938 a apărut, la Sibiu, lucrarea fundamentală Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama.

În 1946, la presiunea autorităților comuniste, Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae a fost nevoit să-și încheie mandatul de rector – dar a mai rămas profesor pentru încă un an. Atunci a apărut la Sibiu primul volum din traducerea Filocaliei.

În același timp, părintele a fost transferat la Facultatea de Teologie a Universității din Bucureşti, urmându-l la catedra de Teologie ascetică şi mistică pe Nichifor Crainic.

În 1947 a apărut volumul al doilea al Filocaliei, iar în 1948, volumele 3 și 4.

Din 1950, Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae a participat la întâlnirile organizate de Rugul aprins, unde a conferenţiat de câteva ori, fără să facă parte din grupare.

În 1958, când a început un nou val de arestări în România, Sfântul Dumitru Stăniloae a fost printre cei luați în vizor.

La 4 septembrie a fost arestat și dus, mai apoi, la Aiud. A avut, printre colegii de celulă, pe preotul Lazarov, paroh în Dobrogea, dar și pe avocatul şi publicistul Petre Pandrea.

A fost eliberat abia după cinci ani, în ianuarie 1963. De atunci, a lucrat ca funcţionar la Biblioteca Sfântului Sinod și din octombrie a revenit la catedră.

Sfântul Sfințit Mucenic Ciprian mai era numit și Magul sau Vrăjitorul. În timpul împăratului Deciu (249-251) locuia în Antiohia (între Siria și Arabia).

Părinții lui erau păgâni și superstițioși. Încă de mic a fost inițiat în tainele păgânismului, iar la vârsta de 10 ani lua parte la aducerea jertfelor pe Muntele Olimpului (Grecia) unde se credea a fi și locuința zeilor.

De aici a mers în Argos (Grecia), în Frigia (Asia Mică), în Egipt și Chaldeia unde a învățat științele magiei și astrologiei, ajungând un cunoscut vrăjitor al timpului său.

În Antiohia, se afla și Sfânta Muceniță Iustina, fiica preotului păgân Edesis și a soției sale Kleonida. Iustina, auzind pe diaconul creștin Prailie vorbind despre Hristos unor oameni, a crezut și s-a alăturat Bisericii lui Hristos.

În cele din urmă au primit și părinții ei botezul. Un tânăr din Antiohia, Aglaid, văzând frumusețea Iustinei, încerca în orice fel să o ia de soție.

Însă iubirea Iustinei pentru Domnul nostru Iisus Hristos era prea mare ca Aglaid să reușească să o convingă. El a cerut ajutorul vrăjitorului Ciprian care a încercat s-o ispitească pe Iustina, însă a fost în zadar.

Ciprian și-a dat seama de puterea Crucii Mântuitorului Iisus Hristos și de faptul că s-a înșelat. Luând cărțile vrăjitorești ca să le ardă, s-a dus la Episcopul Antim și căindu-se, a fost botezat de către acesta și ridicat în treapta de diacon, preot și apoi Episcop.

Sfânta Muceniță Iustina a fost ridicată în treapta de diaconiță. Fiind aduși de către păgâni în fața guvernatorului Evtolmie, sunt supuși supliciilor, scăpând de fiecare dată nevătămați.

De aceea, guvernatorul îi trimite în Nicomidia la împăratul Diocleția care îi condamnă la moarte prin sabie, osânda fiind împlinită pe malul râului Galus de lângă Nicomidia.

https://t.me/Acatiste/199

Sfântul Iosif de la Bisericani s-a născut în secolul al XV-lea în ținutul Neamț. A intrat în obștea Mănăstirii Bistrița.

S-a retras într-o peșteră din pustia de pe Valea Iordanului, întemeind prima mănăstire românească din Țara Sfântă.

Fiind nevoit să părăsească Locurile Sfinte din cauza invaziei arabilor, Cuviosul Iosif, împreună cu ucenicii, s-a întors în Moldova, la Mănăstirea Bistrița.

S-a așezat cu obștea pe un munte înalt din apropierea acesteia, fiind primul sihastru cunoscut în acel loc și întemeietorul Schitului Bisericani (al evlavioșilor).

Sporind numărul ucenicilor, iar biserica cu hramul Buna – Vestire pe care o ridicase cu ajutorul acestora fiind incendiată de turci, în anul 1492, în apropierea peșterii unde s-a nevoit, cuviosul a înălțat împreună cu obștea o biserică de lemn, ale cărei urme se văd până astăzi, la 200 de metri de actuala biserică a mănăstirii.

Sfântul Chiriac de la Bisericani a trăit în secolul al XVII-lea, fiind originar de pe Valea Bistriței.

A intrat de tânăr în obștea Mănăstirii Bisericani și a petrecut 60 de ani din viață în aspre nevoințe într-o peșteră greu accesibilă din apropierea chinoviei sale.

Nevoințele sale i-au fost cunoscute și mitropolitului Dosoftei al Moldovei, care a consemnat în lucrarea Viața și petrecerea sfinților pe „părintele Chiriac de la Bisericani, gol și ticăloșit în munte 60 de ani”.

Moaștele lui au fost așezate în peștera în care a trăit, peșteră ce se poate vedea și astăzi și în care s-a amenajat, mai târziu, un paraclis în cinstea lui.

Încă din secolul al XIX-lea a fost pictat pe frontispiciul bisericii schitului Prodromu din Sfântul Munte, alături de alți sfinți români.

După unele ipoteze, se pare că ar fi avut și preocupări de ordin cultural, fiindu-i atribuită însemnarea de pe un Sbornic.

Sfinții cuvioși Iosif și Chiriac de la Bisericani au fost canonizați în ședința Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 5-7 martie 2008, proclamarea oficială având loc la 5 iunie 2008, cu zi de prăznuire 1 octombrie.

Sfântul Cuvios Roman Melodul a trăit pe la sfârșitul secolului al V-lea și prima jumătate a secolului al VI-lea.

S-a născut în Cetatea Emesa din Siria. A slujit lui Dumnezeu ca paraclisier în Biserica din Berit (azi Beirut).

În timpul domniei împăratului Anastasie (491-518), Sfântul Roman se afla la Biserica Preasfânta Născătoare de Dumnezeu din Vlaherne. De aici a trecut ca diacon la Biserica Sfânta Sofia cea veche.

Dumnezeu îl binecuvântează pe Cuviosul Roman și venind vremea cântării condacului, s-a urcat în amvon cântând primul condac alcătuit de el.

Marcu din Efes spune că i s-a arătat Cuviosului Roman Melodul, în somn, Maica Domnului, care i-a încredințat un sul de hârtie.

După ce s-a trezit din somn, Cuviosul s-a dus în amvon și a cântat acest condac.

Numărul condacelor alcătuite ulterior de Sfântul Roman trece de 1.000. Este unul dintre cei mai mari imnologi ai Bisericii creștine.

https://t.me/Acatiste/196

Pe 1 octombrie Biserica Ortodoxă prăznuiește Acoperământul Maicii Domnului.

În zilele împăratului Leon cel Înţelept (886-912), în Constantinopol, spre duminică, făcându-se priveghere de toată noaptea în cinstita biserică a Vlahernei, întru slava Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, la patru ceasuri din noapte, Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, împreună cu ucenicul său, fericitul Epifanie, şi-au ridicat privirile şi au văzut pe Împărăteasa cerului, pe Acoperitoarea a toată lumea, pe Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, stând în văzduh şi rugându-se pentru lume.

Ea strălucea de lumină ca soarele şi acoperea poporul cu cinstitul ei omofor, fiind împreună cu oşti cereşti şi cu mulţimea de sfinţi, care în haine albe şi în cucernicie stăteau împrejurul ei.

Între toţi sfinţii care s-au arătat în biserică împreună cu Prea-curata Fecioară, doi erau mai aleşi: Sfântul Ioan Înaintemergătorul, că altul mai mare decât el nu s-a născut între cei născuţi din femeie, şi Sfântul Ioan Evanghelistul, pe care îl iubea Iisus şi care s-a rezemat pe pieptul Lui.

Pe amândoi rugătoarea noastră, Fecioara Maria, i-a luat cu ea la rugăciunea cea pentru noi, ca pe unii ce au multă îndrăzneală către Hristos, ca prin ajutorul lor să plece mai degrabă pe Dumnezeu spre milă, pentru că mult poate rugăciunea stăruitoare.

A stat Preacurata Fecioară între aceşti sfinţi precum chivotul între heruvimi, precum scaunul Domnului Savaot între serafimi, precum Moise cu mâinile întinse între Aaron şi Or; iar, prin rugăciunea ei, Amalec cel nevăzut a căzut cu toată stăpânirea şi puterea sa cea întunecată.

Deci să ne aducem aminte de prea mărita ei arătare, mulţumindu-i pentru milostivirea sa şi cu tot dinadinsul s-o rugăm, acum şi întotdeauna să ne acopere pe cei care avem nevoie de Acoperământul ei, de vreme ce, fără sprijinul ei, nouă, celor ce întotdeauna mâniem pe Dumnezeu, nu ne este cu putinţă a trăi, pentru că, greşind mult, cădem sub multe certări, după cum zice Scriptura: „Multe sunt bătăile păcătosului” (Psalmul 31, 11).

Prorocul Isaia ne sfătuieşte: „Ascundeţi-vă cât de puţin, până ce va trece mânia Domnului” (Isaia 26, 20).

Acoperământ nu ne-am agonisit nicăieri unde să scăpăm noi, păcătoşii, în afară de Acoperământul Preasfintei Fecioare Maria, Stăpâna lumii.

https://t.me/Acatiste/195

Sfântul Ierarh Grigorie Luminătorul s-a născut în Armenia Mare, pe la anul 257, într-o familie înrudită cu dinastia imperială a Arsacizilor.

Părinții săi au fost uciși, iar el, copil fiind, a găsit scăpare în Cezareea Capadociei şi a fost crescut în credinţa creştină, în care s-a botezat.

Mai târziu s-a căsătorit cu o creștină pe nume Miriam, de asemenea de neam armean, cu care a avut doi copii: Vartanes și Aristakes.

Crescându-și copiii în dreapta credință, Grigorie și soția lui s-au hotărât să devină monahi.

Sfântul Grigorie, desăvârşindu-se în cuvântul mântuirii, s-a aprins de marea dorinţă de a merge să binevestească Evanghelia în ţara sa, la neamul armenilor.

Dumnezeu a întărit cu minuni cuvântul şi viaţa Sfântului Grigorie, slujitorul Său. Însă multe chinuri a îndurat din partea păgânilor şi, mai ales, din partea regelui Tiridate al III-lea (283-330), care jertfea idolilor şi nu putea suferi credinţa în Hristos a Sfântului.

De aceea, pe Sfântul Grigorie l-a aruncat într-o groapă adâncă în care erau animale sălbatice și târâtoare veninoase, unde a stat vreme de 14 ani, fiind hrănit în ascuns de o bătrână milostivă.

Tot atunci au pătimit și Sfintele fecioare Ripsimia și Gaiani, precum și 70 de bărbaţi creştini şi 32 de femei, primind cununa muceniciei.

După o vreme, însă, regele Tiridate s-a îmbolnăvit greu și a fost chemat Sfântul Grigorie să-l vindece, ceea ce s-a și întâmplat.

Văzând minunea, Tiridates a înțeles puterea lui Hristos, a crezut și a primit botezul, în anul 301.

Ca urmare, toată Armenia a venit la credinţa creştină, poporul sfărâmând capiştile idoleşti şi zidind biserici, devenind astfel primul popor din lume creștinat în întregime.

Atunci Sfântul Grigorie a fost trimis la fericitul Leontie, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, de care a fost hirotonit episcop în anul 302, ajungând cel dintâi arhipăstor al armenilor.

Apoi, hirotonind preoți, Sfântul Grigorie a botezat tot poporul, până la cel din urmă sătean.

Iar regele Tiridate a întemeiat multe mănăstiri, în care înflorea viețuirea cea după Evanghelie.

Tot Sfântul Grigorie a purtat flacăra credinţei la multe alte popoare de pe lângă Marea Caspică şi în Caucaz.

Și-a pregătit pentru preoție pe fiul său Aristakes, care i-a și urmat ca arhiepiscop, dar și pe nepotul său, numit tot Grigorie, fiul lui Vartanes, care, predicând Evanghelia popoarelor din Caucaz, a fost ucis de păgâni, primind cununa muceniciei.

Sfântul Grigorie a păstorit Biserica Armeniei 31 de ani. Numele lui apare și la Sinodul I Ecumenic (325), semnând al treizeci şi şaselea pe lista Sfinților Părinţi de la Niceea.

Se spune că el a avut iniţiativa înfiinţării alfabetului armenesc, desăvârșit de învățatul Mesrop, şi că a tălmăcit şi Biblia în limba armenilor.

În ultima parte a vieții sale, Sfântul se ruga vreme îndelungată în singurătate şi prin munţi.

Astfel, foarte multe şi preaslăvite minuni făcând, şi ajuns la adânci bătrâneţi, cu pace s-a mutat către Domnul, pe la anul 331.

În timpul împăratului Zenon (474-491) au fost aflate moaştele Sfântului.

Acum mâna sa dreaptă se află în Armenia, capul și mâna stângă la Marea Lavră din Muntele Athos, iar altă parte a moaștelor sale în Italia, la Napoli. Părți din moaștele sale se află și în alte sfinte lăcașuri din lumea creștină.

https://t.me/Acatiste/1403

Sfântul Apostol Anania se numără printre Cei Șaptezeci de Apostoli. Era episcop în Damasc.

Sfântul Apostol Anania este cel care l-a botezat pe Sfântul Apostol Pavel.

Din cauza propovăduirii lui neînfricate, a fost lapidat (omorât cu pietre) în Elefteropolis.

Moaștele sale au fost înapoiate la Damasc, dar mai târziu au fost duse la Constantinopol.

Mențiuni în Sfânta Scriptură despre dânsul se găsesc în capitolul 9 din Faptele Apostolilor, la versetele 10-17.

https://t.me/Acatiste/197

,,Această sfântă biserică, ce am zidit întru slava lui Dumnezeu şi întru cinstea şi pomenirea Tuturor Sfinţilor, fiind rodul ostenelilor mele cele multe, am dat-o şi am închinat-o cu mare plecăciune şi cucernicie marelui Dumnezeu” – scria mitropolitul Antim în Aşezământul Mânăstirii, testamentul pe care l-a lăsat vieţuitorilor acestui sfânt locaş.

Acestea le-a scris cerându-le să-şi împlinească menirea cât mai deplin, potrivit poruncilor evanghelice, spre folosul şi mântuirea credincioşilor, spre ajutorarea celor lipsiţi şi spre mângâierea celor întristaţi.

Nici o altă personalitate, în vremea aceea, nu s-a aplecat cu atâta hotărâre şi curaj, cu atâta dragoste şi înţelegere spre cei săraci şi uitaţi.

Bun patriot şi luptător împotriva asupririi turceşti care deja prevestea instalarea regimului fanariot, mitropolitul Antim a fost arestat, în martie 1716, şi a îndurat umilinţe şi chinuri în temniţele domneşti până toamna, când a fost caterisit pe nedrept, fiind condamnat la închisoare pe viaţă la Mănăstirea Sfânta Ecaterinadin muntele Sinai.

Pe drum însă, ostaşii turci l-au omorât şi i-au aruncat trupul în apele râului Tungia, lângă Adrianopol.

Prin faptele şi darurile sale deosebite, prin smerenia sa, prin dragostea de Biserică şi de semeni, prin îndemnurile la pocăinţă, Sfântul Antim a luminat viaţa duhovnicească a vremii sale.

Abia în anul 1966 Patriarhia Ecumenică a ridicat caterisirea ce fusese aruncată în mod nedrept asupra Sfântului Antim, pentru ca în anul 1992, mitropolitul Antim Ivireanul să fie trecut în calendar, ca Sfânt Ierarh şi Sfinţit Mucenic, rânduindu-se ca zi de pomenire 27 septembrie.

https://t.me/Acatiste/193

Sfântul Ierarh Martir Antim s-a născut în Iviria (Georgia de astăzi) pe la anii 1650, din părinţi dreptcredincioşi, Ioan şi Maria, primind numele de botez Andrei.

Crescut în duhul tradiţiei ortodoxe, a primit de la Dumnezeu darul picturii şi sculpturii bisericeşti.

Năvălind turcii pe meleagurile sale natale, a fost luat rob şi a îndurat amărăciunile şi umilinţele vieţii printre cei străini de neamul lui şi de credinţa creştină.

După un timp a fost răscumpărat de Patriarhul Ierusalimului, Dositei Notara, care l-a și tuns în monahism.

Desăvârşindu-şi priceperea artistică şi cunoaşterea limbilor greacă, turcă şi arabă, Antim a fost trimis în Moldova, la Iași, ca stareț al Mănăstirii Cetățuia, pentru a organiza o tipografie grecească.

Acolo a cunoscut lucrarea cărturărească a Sfântului Mitropolit Dosoftei și a fost inițiat în meșteșugul tiparului de învățatul episcop Mitrofan al Hușilor.

Pe la anul 1690 a venit în Ţara Românească, unde a fost rânduit de către binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu la tipărirea cărţilor bisericeşti.

A fost stareț la Mănăstirea Snagov, iar în vara anului 1691, fostul episcop al Huşilor, Mitrofan, i-a lăsat în grijă Sfântului tipografia Mitropoliei Ţării Româneşti.

În vara anului 1694, înţelegând valoarea educaţiei prin carte a oamenilor, a creat la Snagov o renumită şcoală tipografică, ostenindu-se neîncetat pentru desăvârşirea ,,meşteşugului tipografiei şi îndireptărilor cuvintelor româneşti”, adevărate comori de cărţi ieşind din mâinile lui, precum: Antologhionul, Evangheliarul, Floarea darurilor, Carte sau lumină, Capete de poruncă, Octoihul, Învăţătură bisericească, Mărturisirea ortodoxă, primul Liturghier greco-arab, Ceaslovul greco-slavo-român.

La 16 martie 1705 a fost ales episcop de Râmnicu Vâlcea, dovedind şi aici frumoase calităţi de bun iconom şi om de carte, tipărind în mai puţin de trei ani 9 cărţi, cea mai importantă fiind Tomul bucuriei, cu aproape 800 de pagini, cuprinzând cinci lucrări polemice îndreptate împotriva apusenilor, care încercau să dezbine Ortodoxia şi în Ţările Române, mai ales în Ardeal.

S-a preocupat de repararea, zugrăvirea şi sfinţirea multor biserici şi a mănăstirilor Strehaia, Surpatele, Cozia şi Govora.

Cu totul deosebit este faptul că vlădica Antim a început seria unor tipărituri menite să ducă la biruinţa limbii româneşti în Biserica noastră.

Astfel, în 1706 a tipărit Molitvelnicul, prima ediţie românească în Muntenia.

În 1708, în Duminica Ortodoxiei, a fost înscăunat mitropolit al Ţării Româneşti ca urmare a recomandării testamentare a mitropolitului Teodosie, cel care păstorise credincioşii din Ţara Românească timp de 40 ani.

Imediat după înscăunare, Antim a mutat tipografia de la Râmnic la Târgovişte, unde a imprimat alte 18 cărţi, dintre care 11 în româneşte.

În anul 1713 a tipărit Liturghierul, integral în româneşte, consfinţind biruinţa limbii române în cultul Bisericii.

Cea mai valoroasă lucrare o constituie Didahiile: 28 de predici rostite în cursul arhipăstoririi sale, la diferite sărbători împărăteşti sau ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor, la care se adaugă şapte cuvântări ocazionale.

Mitropolitul Antim a desfăşurat o bogată activitate tipografică (63 de cărţi, 39 fiind lucrate cu mâna sa, 21 în limba română).

Sfântul n-a tipărit cărţi ca să-i rămână numele însemnat pentru posteritate, ci a ales pe acelea care erau cele mai de folos preoţilor şi credincioşilor, pe înţelesul tuturor, în limba vorbită a poporului, pe care el a îmbogăţit-o şi a înfrumuseţat-o, devenind astfel întemeietorul limbii literare şi liturgice româneşti.

Începută în primăvara anului 1713, Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, după planurile Mitropolitului Antim, poartă cu adevărat pecetea sufletească a ctitorului ei.

Sfântul Domnitor Neagoe Basarab a fost vlăstar domnesc, născut într-o familie evlavioasă. Tatăl său era din neamul Basarabilor, iar mama sa, temătoare de Dumnezeu, era din familia Craioveştilor.

Neagoe a fost unul dintre cei patru copii ai părinţilor săi. Înrâurit de credinţa mamei sale, el a deprins din fragedă vârstă învăţăturile mântuitoare şi virtuţile creştine.

Mănăstirea Bistriţa Vâlcii, ctitorie a străbunicilor săi, a devenit şcoală duhovnicească pentru evlaviosul Neagoe.

Voia lui Dumnezeu a făcut ca în acele vremuri la Mănăstirea Bistriţa să fie retras marele între patriarhi, Sfântul Nifon al Constantinopolului, chemat în Ţara Românească pe la anul 1502 de voievodul Radu cel Mare pentru a reorganiza şi întări viaţa bisericească.

De la Sfântul Ierarh Nifon, Neagoe a deprins taina rugăciunii isihaste, evlavia şi trezvia sufletului, învăţătura şi înţelepciunea Evangheliei lui Hristos, dobândind înaltă sporire duhovnicească.

Înzestrat cu o adâncă putere de cunoaştere, el şi-a agonisit mai toată ştiinţa şi cultura teologică a vremii sale.

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în anul 1512, Neagoe a fost chemat la vrednicia de Domnitor şi Voievod al Ţării Româneşti, deşi el a refuzat această cinste cu smerite cuvinte:

,,Puneţi pe altul pe care-l veţi vrea dimpreună şi cu sfatul nostru, iar pe mine mă iertaţi, că nu voi fi”.

Poporul însă, cunoscând vrednicia lui, l-a rugat să primească dregătoria, şi numai după multe stăruinţe fericitul Neagoe, după spusele cronicarilor:

,,se plecă glasului lor şi luă coroana şi sceptrul a toată Ţara Românească. Şi îndată făcu judecată şi dreptate între oameni”.

Domnia Sfântului a fost un răstimp de linişte şi prosperitate, într-o vreme când greutăţile apăsau asupra ţării şi asupra Bisericii Ortodoxe din Balcani.

Pentru ca toate să fie lucrate după voia Domnului, Sfântul Neagoe a iubit pacea, precum spuneau cronicile: ,,Cu toţi vecinii a fost împăcat”.

Sfântul Voievod Neagoe Basarab a adus în Ţara Românească moaştele Sfântului Ierarh Nifon de la Mănăstirea Dionisiu din Muntele Athos, împăcându-l în chip minunat cu prigonitorul său, Radu cel Mare.

Sfântul Neagoe a rămas în amintirea poporului român şi a tradiţiei ortodoxe prin scrierea sa, intitulată Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie.

Ea este un ,,testament duhovnicesc, pedagogic, filosofic şi enciclopedic” şi, în acelaşi timp, o adevărată culegere de sfaturi creştine, scripturistice şi patristice.

Dar nu numai aceste învăţături ni le-a lăsat moştenire măritul voievod, ci şi multe mănăstiri, biserici şi aşezăminte în ţara peste care a domnit timp de nouă ani, între care cea mai strălucită este Mănăstirea Argeşului, pe care Gavriil, Protul Sfântului Munte din acea vreme, a numit-o pentru măreţia ei ,,Sionul Românesc”.

Pentru marea sa dărnicie, domnitorul Neagoe Basarab a fost socotit de toată lumea urmaşul împăraţilor mărinimoşi ai Imperiului Bizantin, iar în această calitate a ajutat toate popoarele ortodoxe aflate sub stăpânirea semilunei, plătindu-le datoriile, reparând multe mănăstiri şi biserici şi înzestrându-le cu cele necesare.

https://t.me/Acatiste/192