Lucrarea demonilor în sufletele noastre.

Cum se manifestă îndrăcirea?

Istorisirea capitolului al 5-lea din Evanghelia după Marcu despre vindecarea îndrăcitului răstoarnă speculațiile acelor raționaliști care nu cred în existența duhurilor necurate și încearcă să explice cazurile de îndrăcire printr-o stare de boală a omului – epilepsie, tulburare nervoasă etc.

Relatarea Sf. Marcu și amănuntele pe care el le dă (trecerea demonilor în porci, pieirea turmei de porci, vindecarea îndrăcitului după aceasta) nu se împacă însă cu asemenea explicații.

Aici alegerea este clară: ori respingem relatarea evanghelică, socotind-o neverosimi­lă, ori admitem existența puterii rele.

Forma cea mai puternică de îndrăcire apare când omul pierde orice control asupra sa și se află sub deplina stăpâ­nire a demonilor.

Actiunile lui dau în vileag pierderea nu numai a rațiunii, ci până și a celor mai elementare instincte, chiar și a instinctului de conservare.

În starea aceasta, el se poate sinuci­de, se poate schilodi singur; o întristare și o suferință inexplica­bilă îi sfâșie inima; noaptea și ziua țipă și se lovește de pietre.

În același timp, el posedă o forță uriașă, nefiresc de mare, așa încât rupe lanțurile și nimeni nu poate să-l potolească.

Din forța crizelor se poate vedea că în nefericitul posedat se ascunde nu un sin­gur demon, ci o legiune întreagă.

Mult mai des se întâlnesc acele cazuri de îndrăcire periodică, ale cărei crize sunt legate îndeobște de anumite momente ale slujbelor sau de anumite cântări bisericești.

Îndrăcirea nu se exprimă însă doar prin asemenea mani­festări evident anormale.

Deosebit de evidentă este prezența puterii vrăj­mașului în crizele de patimă furtunoasă, distrugătoare: mânie, gelozie, trufie, desfrânare, tristețe etc.

În descrierile literare ale afectelor găsim acest moment al pierderii stăpânirii de sine și sentimentul că ne domină o putere irezistibilă.

Aproape aceeași înrâurire a puterii rele o simt și sinucigașii înaintea pasului fatal.

Noi, oamenii, ne aflăm însă mereu sub influența unei puteri întunecate, care este simțită clar de aceia cu inimă curată și viață dreaptă ca fiind putere a diavolului.

Această putere se face simți­tă mai ales prin ideile obsesive și prin imaginile seducătoare, care în limbajul ascetic poarta numele de momeli dia­volești.

Oamenii needucați duhovnicește le iau de obicei drept idei și dorințe proprii și nu numai că nu văd necesitatea de a se lupta cu ele, ci, dacă sunt colorate într-o nuanță plăcută și senzuală, și le provoacă iarăși când dispar, se desfa­tă de ele, le rețin în minte și își încordează imaginația ca să le decoreze cu noi amănunte, și mai atrăgătoare.

E vorba de insuflarea neîndoielnică a unei puteri duhovnicești străine.

Cel mai limpede se simte asta în tim­pul rugăciunii, când ideile încep să se îmbulzească în minte cu o stăruință deosebită, de parcă s-ar strădui să-L ascundă pe Dumnezeu de ochiul duhovnicesc al celui care se roagă.

Doar printr-o mare încordare a voinței reușim să ne ținem atenția legată de sfintele cuvinte ale rugăciunii.

Sfântul Ioan de Kronştadt spune că diavolul stă în inimile noastre printr-o anumită moleșeală, vlăguire și lenevie față de orice lucru bun și folositor, mai ales față de credință și de cucernicie, care cer luare-aminte și trezvie a inimii și, în general, efort duhovnicesc.

Dia­volul șade în inimile noastre și prin irascibilitate; ne îmbolnăvim de orgoliu, nu suferim nici cea mai mică contrazicere, piedică materială sau duhovnicească, nici măcar un cuvânt lipsit de netezime sau grosolan.

Lupta cu duhul răutății în toate manifestările ­lui se sprijină pe legătura vie cu Domnul nostru Iisus Hristos.

Trebuie neapărat să ținem minte că prin propriile puteri nici un om nu poate să îndure această luptă și că va fi biruit dacă nu cere ajutor de la Dumnezeu.

Părerea de sine, încrederea în sine duc la pieire și sunt dinainte sortite unei înfrângeri rușinoase.

Detalii pe: http://www.cuvantul-ortodox.ro/indracirea-lucrarea-demonica-in-sufletul-omenesc/

@Ortodoxie ☦