Eu nu contest necesitatea unei reforme administrativ-teritoriale. Din contra, cred că Republica Moldova are nevoie de ea. Întrebarea mea este însă: în ce ordine facem reformele și ce alternative oferim oamenilor afectați de ele?

Înainte de a ajunge la această etapă a reformei administrativ-teritoriale — care, în opinia mea, nici nu reprezintă reforma în integralitatea ei, ci doar o primă etapă a unui proces mai amplu de reorganizare și apropiere de standardele europene — trebuia început cu centrul.

Este firesc ca Uniunea Europeană, atunci când oferă Republicii Moldova granturi, credite și sprijin financiar considerabil, să solicite reforme, eficientizarea administrației și utilizarea mai rațională a banului public. Dar asta nu înseamnă că trebuie să preluăm mecanic orice model european. Republica Moldova are propriul specific demografic, economic și teritorial, iar acesta trebuie explicat și apărat în negocieri. Integrarea europeană înseamnă și capacitatea de a negocia soluții adaptate realităților propriei țări, nu doar de a transpune mecanic modele.

Eu sunt născută și am trăit la sat. Mama mea a fost primar timp de 12 ani, director adjunct de școală foarte mulți ani și profesoară mai bine de 60 de ani. Cunosc, așadar, nu doar teoretic ce înseamnă viața unei comunități rurale. Pentru un sat, două instituții au rămas fundamentale: primăria și școala. În momentul în care începi să le desființezi sau să le îndepărtezi de comunitate, nu elimini pur și simplu niște poziții dintr-o organigramă. Slăbești centrul în jurul căruia funcționează acea comunitate.

Este ușor să spui pe hârtie că oamenii vor merge în localitatea vecină pentru acte și servicii. În realitate, pentru un om în vârstă dintr-un sat, fără mașină și cu transport public precar, 20–30 de kilometri pot deveni o problemă serioasă.

La fel și în cazul raioanelor. Dacă desființezi un raion și redistribui localitățile către alte centre administrative, trebuie să te întrebi cât va trebui să călătorească oamenii pentru servicii sociale, administrative sau medicale, ce transport există și cât îi va costa. Eficiența administrației nu poate fi măsurată exclusiv prin numărul funcționarilor eliminați. Trebuie măsurată și prin accesul cetățeanului la serviciul public.

Eu aș fi mers pe un model gradual: amalgamare acolo unde localitățile sunt într-adevăr foarte mici și nu mai au capacitatea administrativă și financiară de a funcționa eficient, dar nu o comasare generalizată care riscă să golească și mai mult teritoriul. În paralel, aș construi poli puternici de dezvoltare regională și aș lega reforma administrativă de investiții, infrastructură, IMM-uri și locuri de muncă.

De altfel, dezvoltarea regională este parte a acquis-ului european și a procesului de aderare. Dar dezvoltarea regională nu trebuie confundată cu simpla reducere a personalului din sate și raioane. Un pol regional trebuie să atragă investiții și oameni, nu doar să concentreze instituții administrative.

Și aici este problema esențială: înainte să disponibilizezi oameni în teritoriu trebuie să creezi alternative economice. Unde se vor angaja acești oameni dacă IMM-urile nu se dezvoltă, investițiile nu ajung în raioane și economia locală nu îi poate absorbi? Ei nu dispar odată cu funcția din organigramă. Ei pleacă. O parte spre Chișinău și Bălți, ceilalți peste hotare. Iar după ei pleacă familiile, copiii, consumul local și contribuabilii.

De aceea, eu aș fi început optimizarea de la administrația publică centrală, agenții și întreprinderile de stat, iar reforma locală aș fi făcut-o gradual și mult mai atent, în paralel cu dezvoltarea economică regională.

Și aș negocia acest lucru foarte clar cu Bruxelles-ul: da, facem reforma; da, eficientizăm; dar o facem în funcție de realitățile Republicii Moldova. Partenerii europeni pot stabili obiective și condiționalități, dar autoritățile noastre au responsabilitatea să negocieze modalitatea de implementare și să explice unde un anumit model riscă să producă efecte sociale contrare scopului reformei.