Să ai o Rezoluție a Adunării Generale a ONU adoptată în 2018 privind retragerea trupelor străine de pe teritoriul Republicii Moldova și să nu o valorifici explicit de la tribuna ONU, tocmai atunci când vorbești despre prezența militară rusă, înseamnă să ratezi unul dintre cele mai puternice instrumente politico-juridice pe care diplomația Republicii Moldova le are deja la dispoziție.

Da, premierul Vasile Tofan a cerut retragerea trupelor ruse. Dar unde a fost fundamentarea acestei solicitări prin documentele deja adoptate de ONU? Unde a fost solicitarea concretă către Organizație privind implementarea lor? Diplomația multilaterală nu înseamnă doar să enunți o problemă, ci să utilizezi instituțiile, mecanismele și documentele internaționale existente pentru a avansa interesele statului.

De aceea mă întreb cu atât mai mult: cine a revizuit acest discurs din perspectiva diplomației multilaterale și cine a considerat că aceasta este forma finală optimă pentru reprezentarea Republicii Moldova la Adunarea Generală?

Citind și ascultând discursul, mi s-a creat impresia că acesta nu a fost construit de diplomații de carieră ai MAE care au lucrat ani de zile pe filiera multilaterală și cunosc dosarele Republicii Moldova, ci mai degrabă de consilieri politici sau experți din afara sistemului — poate de la București ori Bruxelles — care cunosc limbajul politic general european, dar mult mai puțin realitățile, instrumentele și prioritățile diplomatice specifice Republicii Moldova. Este o impresie asupra conținutului, nu o afirmație despre cine l-a redactat efectiv.

Mi s-a creat impresia unui discurs construit pe formula: avem provocări, am avut probleme, suntem amenințați, dar la noi totul este „beton”, rezistăm și mergem înainte. Am vorbit despre trecutul sovietic, amenințări hibride, democrație, reziliență și parcurs european. Teme legitime, dar insuficiente pentru cea mai importantă tribună multilaterală a lumii.

Și mai greu de înțeles este altceva: să ajungi la tribuna ONU și să transformi o parte a intervenției într-un apel către propriii cetățeni. Dacă mesajul este „să stăm împreună”, „să rezistăm” și „să trecem peste această iarnă grea”, atunci apare firesc întrebarea: cui te adresezi de la tribuna Adunării Generale — cetățenilor Republicii Moldova sau comunității internaționale?

Pentru asemenea apeluri există tribuna Guvernului, conferințele de presă de la Chișinău și adresările directe către cetățeni. Tribuna ONU are o altă funcție. Acolo vorbești statelor membre, organizațiilor internaționale și partenerilor externi și formulezi interesele, solicitările și inițiativele țării tale.

Să folosești minute extrem de prețioase la ONU pentru mesaje care țin predominant de comunicarea politică internă înseamnă, în opinia mea, să confunzi două audiențe și două tipuri complet diferite de discurs.

La ONU nu vii doar să explici cât de rezilient ești. Vii să spui ce problemă concretă ai, ce soluție propui, ce inițiativă lansezi și ce anume soliciți comunității internaționale să facă.

Unde au fost SDG-urile? Unde au fost parteneriatele public-private și fondurile de investiții? Unde a fost mobilizarea capitalului internațional pentru dezvoltarea Republicii Moldova? Unde a fost problema perturbării lanțurilor de aprovizionare în Europa de Est și impactul războaielor asupra comerțului, energiei și securității economice? Unde au fost provocările sistemului mondial de comerț într-o perioadă de fragmentare geopolitică?

Uitați-vă comparativ la discursul României și la atenția acordată investițiilor, parteneriatelor economice și consecințelor războaielor asupra economiei și comerțului internațional. Acolo securitatea este conectată cu economia, investițiile și interesele concrete ale statului.

Și unde a fost inițiativa Republicii Moldova privind rolul ONU în identificarea unor soluții pentru războiul ruso-ucrainean și pentru celelalte conflicte care afectează securitatea și economia internațională? Nu este suficient să descrii lumea. De la tribuna ONU trebuie să încerci să influențezi agenda prin propuneri concrete.