Astăzi sărbătorim Ziua Limbii Române.

Pentru mine, aceasta este limba maternă. Mai puțin îmi pasă cum o numesc alții, atâta timp cât o vorbesc și o scriu corect.

Majoritatea dintre noi, așa ca mine, am învățat-o mai stâlcit acasă. Din acest motiv, nu mă supăr pe cei care nu au o română perfectă și nu am atac de panică atunci când văd că lipsește o cratimă. Nu toți au vrut (sau au putut) să facă școală.

Pe această cale, le mulțumesc profesorilor care m-au învățat să o scriu și să o vorbesc corect. Cred că aceasta este cea mai mare onoare pe care o putem aduce limbii române.

Degeaba te enervezi că alții o numesc altfel decât ai vrea tu, dacă spui „nu importă”, „vreai”, „iai”, „finisezi” — și lista poate continua.

În același timp, sunt bucuroasă că am crescut în niște circumstanțe care mi-au oferit oportunitatea să învăț și o altă limbă, chiar dacă nu o cunosc la fel de bine ca limba română. Este vorba despre limba rusă.

Astăzi ne-ar fi fost mult mai greu să ne înțelegem cu vecinii care fug de război dacă nu o vorbeam. Nu am fi cunoscut poveștile multora și greutățile prin care trec. Nu am fi putut fi gazde atât de bune pentru ei — fapt cu care ne mândrim.

La fel de bucuroasă sunt că am învățat și engleza, apoi spaniola.

A cunoaște și a vorbi o limbă în plus nu poate fi decât un motiv de mândrie.

Putem să respectăm limba în care vorbim noi și să-i facem și pe alții să o respecte, fără să negăm avantajul de a cunoaște și de a vorbi o limbă în plus.

Politica va folosi mereu instrumente care ating corzi sensibile pentru a-și crea capital. Dar bine că avem capul nostru pe umeri și suntem deja suficient de mari încât să nu lăsăm politica să ne spună ce limbă avem voie să iubim, ce limbă avem voie să vorbim și de care ar trebui să ne fie rușine.

O limbă în plus nu o ia pe cealaltă de la noi. Ne mai deschide, pur și simplu, o ușă.