„Un veşmânt ros de molii nu mai poate avea nici o valoare şi nu mai poate fi de nici un folos; lemnul brăzdat de carii nu va mai merita să fie spre podoabă nici măcar pentru o clădire obişnuită, ci doar pentru foc.

Sufletul care este chinuit de muşcăturile lacome ale tristeţii nu va putea fi întrebuinţat la construirea şi împodobirea acelui templu al duhului, căruia Pavel, înţeleptul arhitect, i-a pus temelia, zicând: voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi (1 Corinteni 3, 16)" Sfântul Ioan Casian.

Larisa Şehovţova, doctor în psihologie, profesor la Academia Teologică din Sankt-Petersburg:

Tristețea este mai puțin intensă decât deznădejdea. Când se prelungeşte se transformă în deznădejde. Ceea ce Sfinţii Părinţi numesc tristeţe e foarte similar cu ceea ce în psihologie se numeşte anxietate.

Anxietatea este o predicţie cu privire la eşec. Dacă omul are în spate o experienţă impresionantă în ceea ce priveşte eşecurile, această predicţie are o anumită logică. Paradoxual, de multe ori se alarmează oamenii de succes.

Totul în viaţa lor pare să se aranjeze, dar anxietatea (neliniştea) nu îi părăseşte. Studenţii eminenţi înainte de fiecare examen se tem că vor pica sau că vor lua o notă mică. O prognoză inadecvată, ilogică.

Conform învăţăturii Sfinţilor Părinţi, tristetea apare din două motive: din cauza pierderilor şi a dorinţelor nesatisfăcute şi din cauza temerilor şi a multelor griji. Primul tip de tristeţe este legat de trecut, iar al doilea este foarte asemănător cu starea de anxietate, de nelinişte nesfârşită.

Sfinţii Părinţi spun că păcatul apare atunci când se încalcă măsura: omul are nevoie de hrană şi faptul că mănâncă nu e un păcat, dar când se îmbuibă sau face din mâncare un cult, cade în păcatul lăcomiei pântecelui. Tristeţea e un sentiment natural uman, cântat de poeţi, dar, dacă se prelungeşte...

Sfinţii Părinţi, nişte psihologi foarte fini, au comparat tristeţea cu molia. Aşa cum molia roade ţesătura, iar caria lemnul, tristeţea care se prelungeşte roade sufletul, îl îmbolnăveşte. Iată de ce e păcat! Nu tristeţea care trece, ci cea care se prelungeşte.

Nu este bine să ne împotmolim la o extremă, la gândul despre păcătoşenia noastră, ignorând sentimentul propriei valori, bucuria, dragostea, relaţia cu Dumnezeu ca Tată iubitor şi grijuliu.

Când omul are o gravă problemă interioară trebuie să îşi deschidă sufletul, să fie ascultat, mângâiat, să îşi dea seama ce se întâmplă cu sine.

Anxietatea inexplicabilă are deseori urmări psihosomatice: omul este tot timpul neliniştit şi începe să aibă ulcer, sau hipertensiune arterială, sau o altă boală fizică.

Rădăcinile anxietăţii de regulă sunt foarte adânci. Părinţii care sunt aspri din fire, cu cele mai bune intenţii, emit pretenţii extrem de mari din partea copilului, iar când văd că el nu corespunde, cu aceleaşi bune intenţii îl cicălesc: uite ce mâini strâmbe ai şi ce prost desenezi, nici ureche muzicală nu ai, în general nu eşti bun de nimic.

Aşa se naşte anxietatea în copilărie, care apoi e foarte greu de depăşit. Celor din casă le e greu să trăiască cu oamenii anxioşi. Anxietatea prelungită este nevroză.

Un psihiatru pediatru din Sankt-Petersburg, A.I. Zaharov, a scris despre nevroza întâlnită la cele trei generaţii: o bunică autoritară, o mamă speriată, nevrotică şi un copil capricios, isteric.

Părinţii anxioşi, nevrotici pot fi la fel de exigenţi faţă de copilul lor cum au fost şi părinţii lor, dar se pot corecta, se pot purta cu grijă faţă de copil.

Totul depinde de om, de dorinţa sa de a înţelege în ce constă problema sa, de dorinţa de a se schimba, de a nu repeta greşelile altora.

Omul nu e responsabil pentru traumele sale din copilărie, ci pentru că nu a vrut să se cunoască, să se înţeleagă pe sine, nu a depus nici un efort să depăşească problemele psihologice şi starea sa de păcătoşenie.

Fragment din cartea lui Leonid Vinogradov, Despre patimi şi ispite, Editura Egumeniţa, preluat de pe:
https://www.crestinortodox.ro/credinta/tristetea-frica-fara-motiv-160038.html

@Ortodoxie ☦