Probabil cel mai reputat expert în geopolitică, profesorul John Mearsheimer, a ținut o prelegere istorică asupra rădăcinilor atacului de la 7 octombrie 2023. Evenimentul hiper-mediatizat e folosit ca pretext pentru justificarea genocidului pentru care e judecat Beniamin Netanyahu alături de fostul șef al armatei sale. Dacă profesorul de la Universitatea Chicago ar fi invitat să depună mărturie la Tribunalul Penal Internațional de la Haga, ar fi o depoziție care ar atârna greu în balanță în favoarea acuzării, conduse de Africa de Sud. Sigur, asta nu ar împiedica restul politicienilor oportuniști ai planetei să se gudure pe lângă inculpat și să anunțe că îl vor invita cu prioritatea să îi viziteze. Dar argumentele merită ascultate.

Lecția lui John Mearsheimer începe cu oferirea fundalului istoric prin două date demografice relevante, care infirmă teza că Palestina era la finele celui de-al doilea război mondial „un pământ fără populație, pentru un popor fără țară”. Primul val major de migrație evreiască insuflată de mișcarea sionistă începe în preajma anului 1880. La 1900, populația acelui ținut, aflat sub stăpânirea Imperiului Otoman, era 96% palestinieni.

ONU proclamă formarea a două state, Israel și Palestina în 1948, cu un statut internațional pentru Ierusalim, care să fie folosit de ambele entități. În anul anterior, erau acolo 1,4 milioane de palestinieni și puțin peste 608.000 de evrei. Deci un raport de 70% pentru arabi, la momentul inițial.

Disproporția demografică era încă mai mare la nivel teritorial. În acel moment inițial, colonizatorii sioniști aveau în proprietate doar 6% din teritoriu. Expansiunea presupunea din start exproprierea și alungarea celorlalți. Iar rezistența la acest fenomen a existat sub forma revoltei arabe din 1938 și apoi cu prima intifadă palestiniană din 1987.

Câteva citate din cei mai de seamă lideri ai mișcării sioniste arată că ei înșiși înțelegeau că proiectul lor va produce contra-reacții. Zeev Jabotinski, sionist de dreapta, născut la Odessa, e cel care a folosit prima dată faimosul slogan: „de la râu până la mare”, ca deziderat. Acesta spunea: „Orice populație indigenă, fie că e civilizată sau nu, își privește pământul ca pe o casă a națiunii.”

David Ben Gurion, părintele fondator al noului stat și întâiul prim-ministru al Israelului, spunea: „De ce ar vrea arabii să facă pace? Dacă aș fi un lider arab, nu m-aș împăca niciodată cu Israel.” Iar cu altă ocazie, a spus: „Ei văd un singur lucru. Noi am venit aici și le-am furat țara. De ce ar trebui să accepte asta?”

Alungarea populației băștinașe e obținută prin acte de terorism ale mișcărilor sioniste, ca Irgun și Haganah, care aveau să se transforme ulterior în armata statului Israel. Pe alocuri, atentatele erau îndreptate și contra armatei britanice, care cucerise teritoriul de la otomani și întârzia plecarea. Dar principalele ținte au fost localnicii, epurați etnic în ceea ce ei numesc Nakba („Catastrofa”), soldată cu 700.000 de refugiați în țările din jur, care în deceniile următoare s-au înmulțit la câteva milioane, mai ales în Liban, Iordania, Egipt și Siria.

Pe lângă acest transfer de populație, are loc și un exod în sens invers, dorit de pionierii sionismului, nu neapărat în acele condiții. Evreii din țările arabe emigrează forțat sau voit aproape în totalitate. Dar un val încă și mai mare vine din țările Europei de Est, acolo unde fusese instaurat comunismul, mișcare în care dăduseră câțiva lideri de frunte.

Urmare a acestor fluxuri, în teritoriul restrâns alocat de ONU doar pentru Israel în 1948, raportul demografic devine 80% evrei, 20% arabi. În 1967, într-un război de doar șase zile cu vecinii săi, Israelul cucerește Gaza, Cisiordania (West Bank), deșertul Sinai de la Egipt (la care va reununța ulterior) și Înălțimile Golan de la Siria (pe care le-a extins recent, după căderea lui Bashar al Assad).