Tata m-a învățat limba română. Avea grijă să mă ia peste picior când ziceam un cuvânt în limba rusă. Eu ziceam „vino la masă în «беседка»", tata repeta cuvântul „беседка" până înțelegeam că trebuie să zic corect „foișor". Eu ziceam „клеёнка", tata repeta până ziceam „peliculă". Eu ziceam „банка", tata repeta până ziceam „borcan". Așa a fost copilăria mea și limba română.

Recunosc, când vorbesc româna, încă mai scap câte un cuvânt în altă limbă. Când o fac, de fiecare dată îmi aduc aminte de tata și de felul în care ne repeta cuvântul greșit până când ne corectam.

Continui să fac același lucru cu copiii mei. Se enervează, dar ajută 😉. Știu că încă nu o vorbim bine și că mai avem multe de corectat. E limba noastră — hai să ne ajutăm unii pe alții să o vorbim corect.

Mulțumesc, tată!